Pentru cei îndrăgostiți de semnul întrebării pe care post-structuralismul îl pune asupra adevărurilor absolute, terapia narativă ar trebui sa fie o trufanda. Michael White și David Epston s-au uitat cu atenție la modul în care croșetăm povestea vieții noastre, la ușurința cu care preluăm pasaje întregi din ideile ștanțate în cultura în care am avut norocul să ne naștem (e important să avem o carieră, să găsim un partener de viață, să ne căsătorim, să avem copii, să avem un grup de prieteni, să ne integrăm la locul de muncă) și le împletim cu sfaturile și interdicțiile persoanelor care au avut autoritate în perioada noastră formativă. Ei și-au dat seama că suntem inclinați să credem o anumită variantă (limitativă) despre noi înșine, fără să știm că există alternative (așa cum Justine al lui Lawrence Durrell nu poate să-l conceapă pe Balthazar). În romanul fiecăruia despre sine însuși, autorul acordă prioritate anumitor caracteristici și întâmplări, ignorând potențialul altora.
Când clientul vine în terapie, povestea lui e suprasaturată de probleme: nu sunt în stare de nimic, am fost totdeauna o ratată, viața mea e așa din vina lor, iar efortul (sau, mai bine zis, plăcerea) terapeutului narativ se concentrează pe iluminarea capitolelor care pot fi rescrise de client într-un mod mai prietenos față de sine. Limbajul e și el examinat pentru că s-ar putea ca fragilitatea construcției narative să rezide tocmai într-o alegere neinspirată a cuvintelor. E o diferență între vinovăție și responsabilitate, la fel cum a avea grijă de sine nu e colegă de bancă cu hulitul egoism. Poveștile de invalidare (ceva e în neregulă cu mine), blam (e vina mea că nu am terminat proiectul la timp), imposibilitate (nu pot să scap de relația asta distructivă), deresponsabilizare (din cauza lui...), neacceptare (nu mi se poate întâmpla mie așa ceva) sunt pârâte pentru efectele lor distructive și puse la colț, pentru a lăsa loc unui glas mai tonic, mai pozitiv. Terapeutul nu pornește la drum cocoțat pe scaunul expertului care știe care e treaba cu transferul, cognițiile iraționale, problemele de comunicare, ci e curios să afle cum a ajuns clientul să creadă în povestea problemei lui (de exemplu, că dacă ceva nu merge bine, cineva trebuie să fie vinovat). Clientul pleacă din terapie când își rescrie romanul, fiind într-o mai mare măsură conștient de ce înainte i se părea implicit și alegând povestea care are sens într-un mod constructiv pentru el.
Deconstrucția este unealta cu care terapeutul narativ ne direcționează câțiva pași în lateral ca să ne uităm cu detașare și interes la expunerea problemei pe care o reclamăm, subiectificând-o și externalizând-o. Voi prelua o tehnică pe care dr. Bogdan Cezar Ion, unul dintre formatorii școlii de consiliere și terapii scurte, colaborative, orientate pe resurse și soluții (pe care o urmez în prezent și din ale cărei învățături mă inspir), o folosește cu mult insight ca să explice subtilitățile externalizării. Clientul poate fi întrebat despre problema lui: cum își justifică prezența în viața lui, care este istoria ei, care sunt influențele contextuale, ce impact are, care îi sunt prietenii/dușmanii, ce tactici folosește. O altă metodă, mai spectaculoasă, presupune chiar invitarea problemei să se prezinte. Ca să vă dau o idee cum se procedează, am ales Procrastinarea (acest mod pompos de a ne adresa amânării), pentru că mulți sunt deja familiarizați cu dânsa și pentru că îmi este simpatică.
Stimată Procrastinare, ne-ați putea spune când ați apărut în viața Anei?
Am apărut destul de devreme în viața Anei, ca să o ajut să scape de ceea ce nu îi plăcea. De exemplu, când avea vreo 8 ani, la masa de prânz, alegea părțile favorite, iar pătrunjelul sau legumele fierte le punea pe marginea farfuriei. O făceam să creadă că le va mânca până la urmă (ca să nu se supere mama ei), dar, la sfârșit, când le vedea singuratice și uscățive în farfurie, se simțea nefericită și încerca să le pitească. Până la urmă, mama a prins-o pentru că în bucătărie începuse să miroasă urât de la toată mâncarea pitită.
Cum ați descrie relația dvs. cu Ana până acum?
A fost și sper că va fi în continuare o relație frumoasă, constructivă. În ultima vreme, nu mă mai ascultă ca altădată, dar am avut și eu perioada mea de glorie.
Ne puteți povesti despre perioada aceasta?
Desigur. Era perioada liceului, care Anei nu i-a plăcut deloc. Când ajungea acasă, în loc să își facă temele, o tentam cu cărți. Aveam aliați puternici: o bibliotecă mare, materiile terne foarte rar predate de profesori cu vocație, o inteligență care ocolea cu obstinație științele exacte, o preferință pentru reprimare, ca mecanism de apărare, o tendință de a exagera atunci când îi plăcea ceva. Îi spuneam că, după o zi plicticoasă, trebuie să existe și puțină distracție și, dacă se apuca de citit, o ținea tot așa până seara. Ălea erau vremuri frumoase…
Vă reușea întotdeauna tertipul cu cărțile?
Nu. Mai încercam să o păcălesc cu un film, cu discuții cu sora ei, cu plimbări, dar, dacă își punea ea în cap că trebuie să învețe cine știe ce tâmpenie, nu prea mai aveam succes. Motivația, structura și scopurile în care credea au stat întotdeauna în calea distracției. Eu am zis mereu că nu poți sta tot timpul cu nasul în teme…
Care e statutul dumneavoastră acum?
Păi, eu zic să sunt o parte importantă din viața ei și încerc de câte ori e posibil să o fac să își dea seama de asta: când trebuie să se trezească dimineața să meargă la servici, îi spun că încă 15 minute nu au omorât pe nimeni; când are de terminat un proiect important, îi atrag atenția că e un articol interesant pe internet sau o conversație fascinantă cu colegele despre dezvoltare personală. Fac și eu ce pot.
Mulțumim.
Cu plăcere. Mai erau multe de spus, dar putem să o lăsăm pe altă dată.
Această disociere poate fi amuzantă și poate oferi spațiul necesar pentru o privire critică asupra mecanismelor pe care le folosește problema pentru a avea impact în viața noastră. Excepțiile, momentele în care nu ne lăsăm șmecheriți de ea, ne arată soluțiile care funcționează. Când se termină interviul, clientul se simte de cele mai multe ori despovărat, privind problema de la distanță ca pe o entitate care poate fi controlată.
Terapia narativă are multe pietre prețioase în cufărul ei și eu intenționez să scotocesc în continuare, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
