Cerşetorul gentleman din Cluj

Mă plimbam prin Cluj într-o lungă vacanţă de vară, iar seara întâlneam chiar lângă piaţa centrală un domn la vreo 55 de ani care stătea aşezat jos, simpatic şi deseori la costum, adică avea el o haină de costum, deşi totul era jerpelit pe el. Îmi cerea o tigară şi îmi mulţumea pentru ea.

Într-una din seri eram mai bine dispus, iar când m-a interpelat i-am întins două ţigări în loc de una. A avut un moment de recul, ca şi cum nu putea să primească, s-a oprit, apoi s-a ridicat: “Domnule dragă, eu sunt Ionică, să îţi dea Dumnezeu sănătate”, şi tot aşa, nu se mai oprea.

Deci, a făcut diferența intre o țigară și doua țigări! Şi mi-a mulțumit pe măsura darului.
Treaba asta m-a pus pe gânduri pentru multă vreme.
Pe de o parte aş putea spune că legat de cerşetori şi săraci am conştiinţa împăcată, ca am umblat nişte luni după copiii din canale după Revoluţie, că am ajutat la transportul a câteva sute de tiruri de-a lungul unor acţiuni umanitare în România sau alte ţări, că m-am ocupat de copiii altora, etc. Totuşi, ceva nu pricepusem, sau m-a atins în acel moment mai mult decât oricând.

E vorba de simţul gradaţiei, în gesturi, cuvinte, obiecte, ceea ce cred eu că face o bună parte din ceea ce numim “civilizaţie”. Simţim gradele – uneori de la chestii banale cum ar fi “avem izolare bio, dragă, nu toxică” apoi chestii de genul “acum mănânc o mâncare bună decât cartofi prăjiți”, până la felul în care observ că cineva dă mâna dar surâsul e fals, felul în care cineva poate oferi o glumă bună, felul în care cineva poate face o discuţie dincolo de simpla relatare, cu interpretare de un al doilea grad, al treilea, etc. Civilizaţia ar fi modul în care mă “rafinez” pe zi ce trece prin mii de grade pe care încep să le conştientizez, până la simţul unui concert de Celibidache care nu e chiar la fel ca cel de Bernstein, etc. Nu e doar asta, dar asta e ideea în acest articol.

Iar legat de cei care sunt obligaţi să cerşească, tot de la o asociaţie umanitară preluasem ideea că aceşti oameni vor doar să mănânce, nu mai au alte nevoi pe piramida lui Maslow. De exemplu nu îşi pun problema sinuciderii sau a identităţii, aşa cum ne-o punem noi cei care avem timp să ne gândim la toate astea. Săracii îi puneam de o parte, într-o lume faţă de care ţi-ai făcut “datoria” dacă ai dat banul sau ţigara – pentru că, mă gândeam undeva în subconştient, ei nu simt gradaţia. Fiind obligaţi să supravieţuiască, nu mai au timp să gândească, să analizeze, să evolueze, sa simtă diferența între un banc bun și unul slab.

Sigur, am văzut cazuri mai disperate, am citit despre cazuri mai disperate, cum sunt cele povestite si trăite de persoane ca Maica Tereza, dar nici un” lepros” sau copil al străzii nu m-a atins ca acest domn Ionică din Cluj. By the way, Ion – Ionică. Pentru că mi-am dat seama mai clar decât oricând că pentru aceşti oameni simţul gradaţiei nu a dispărut neapărat, şi asta mi se pare tragic sau poate insuportabil pentru mine care mă duc apoi să mă culc într-un pat normal de om. Sunt oameni la fel de capabili ca noi să “ştie” că un pantof din piele nu e la fel cu unul contrafăcut, că un ceas Omega nu e un ceas Casio.

De fapt, prejudecata “nu au simţul gradaţiei” e doar un mare mecanism de rezistenţă. Cel puţin pentru mine. Pentru că, odată ce ţi-ai cumpărat un nou mobil şi te bucuri de el, treci pe stradă şi vezi un cerșetor, poți să ai impresia ca lumea ta s-a mai schimbat cu un grad, cu un detaliu (telefonul) pe care l-ai așteptat vreo doua luni de zile, pe când el a rămas la același stadiu – vrea bani ca sa mănânce. Tu evoluezi zilnic dar el rămâne în același loc.
Dar dacă îţi dai seama că e la fel de capabil ca tine să aprecieze diferența între vechiul telefon şi cel nou, până la ultimul detaliu, şi nu e redus (prin gândirea ta) doar la statutul de handicapat mental care murmură salivând “vreau şi eu telefon”, atunci toate barierele între lumea ta şi a lui se rup: dintr-o dată recunoşti în el acelaşi om ca tine, cu la fel de multă umanitate în sens de simţ al detaliului şi putere de conştientizare ca şi tine. Şi atunci, în mod normal, chiar nu mai poţi să treci indiferent, să te duci mai departe.

Pentru că te recunoşti pe tine în acel om.

Din păcate ideile de mai sus sunt doar unele din marile teme cu care mă „liniştesc pe mine” atunci când trec pe lângă cineva care chiar suferă sau e sărac, am eu mai multe. Dacă nu le-aş avea deloc, de mult aş fi făcut ce făcea Maica Tereza sau alţi oameni ca ea. M-aş fi oprit acolo.

Se zice că aceşti oameni suportă suferinţa celuilalt, dar acum cred că secretul lor cred că e altul, complet diferit de ce am crede, mult mai simplu şi oarecum mai ruşinos pentru noi cei care nu facem mai nimic pentru cei săraci: ei nu suportă să distrugă omul din ei, prin nepăsare, atunci când întâlnesc un alt om aflat în suferinţă pe o stradă de seară.

2 Comentarii

  1. Întâmplarea poate fi un motiv de meditaţie. Sper să nu fie prea pretenţios comentariul şi nici acuzat de interpretare abuzivă. Aşa cum există un vertij al puterii există şi o graţie a eliberării de orice sprijin material,bineînţeles, după o dureroasă prefacere,dacă alegerea nu a fost a ta, diferenţa dintre ele fiind aceea dintre a avea şi a fi. La un individ integrat societăţii, unei lumi competiţionale,deci, ”a fi” şi ”a avea” par să se complinească, numai că doar ”a avea” este parte a lumii competiţionale, ”a fi” aflându-şi locul în lumea transcendenţei. Or un semn că omul a fost înclinat mai mult spre căutare de sine, deci spre ”a fi”(chiar dacă nu într-un mod elaborat, ba, mai mult, mai credibil,mai aproape de adevăr, lipsit de ipocrizia şi artificialitatea unui sistem anume) decât spre ”a avea” este tocmai acest comportament al cerşetorului gentleman. Să poţi păstra bunul simţ şi în aceste condiţii, să îţi poţi arăta respectul, nedisimulat, pentru celălalt poate fi, dacă ne raportăm la creştinism, chiar drumul spre sfinţenie. Problema, în astfel de cazuri, este în bună măsură a noastră. De a putea vedea astfel de oamen; de a ne curăţi ochii de solzi. Una din condiţii pentru a putea avea o vedere limpede ar fi să nu judecăm. Stărui puţin în acest registru amintind de o maximă din evanghelia lui Iuda Didimos Toma, apocrifă, desigur: ”Vasul gol se umple de lumină iar cel împărţit se umple de întunecimi”. Câţi dintre noi poate spune că e vas pregătit pentru lumină ca, astfel, să aibă vederea clară, nemincinoasă. Graba de a judeca,din preaplinul nostru, din orgoliu, ne face orbi şi surzi la tot ce ne înconjoară. Prostia e să tragi concluzii spunea Anatole France. Măcar să nu ne grăbim în a-l judeca pe celălalt, dacă altfel nu ne stă în putere. Întâmplarea aceasta îmi aminteşte de o alta al cărei protagonist a fost Mircea Eliade, povestită undeva de nu mai ştiu cine, poate M. Handoca: Eliade scoţând câteva bancnote pentru a ajuta un cerşetor, scapă una sau mai multe pe jos. Cerşetorul acoperă una cu talpa, gest pe care Eliade îl observă şi pleacă repede în drumul său. De ce-ai fugit aşa, fu întrebat de cel care îl însoţea. Mi-a fost ruşine de ruşinea lui, îi răspunde acesta. Dacă l-ar fi întâlnit pe cerşetorul dumneavostră nu m-ar fi mirat să se înfiripe între ei şi o îmbogăţitoare conversaţie. În spirit, desigur. Cu stimă.

  2. Imi pun singur comentariu, dupa o discutie. Da, stiu ca toti cersetorii nu sunt cersetori, asta e alta discutie. Aici e vorba de fapt despre oamenii saraci, chiar despre saracia extrema, cam asa.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *