Principala problemă a omului modern preocupat de cultură este, așa cum subliniază corect Alain de Botton în „Religia pentru atei”, este UITAREA. Suntem atât de preocupați de cantitatea lecturilor, de cât citim, în loc să ne ocupăm de ritual, de meditație fertilă asupra sensurilor. Încerc acum o rememorare utilă (mie cel puțin) a cărților lui 2013, așa cum s-au așezat ele în biblioteca mea interioară (unele nu s-au așezat; mi-au rămas în memorie doar cu titlul/cu câteva repere; restul s-a volatilizat)
• Jan Guillou, „Răul” – unul dintre romanele care m-au marcat durabil. Elemente autobiografice. Temă: violența care generează violență. Relațiile interumane bazate pe agresivitate. Ineficacitatea blândeții.
• Din aceeași zonă tematică: Mario Varga Llosa cu volumul de povestiri scurte „Băieții” (mi-a rămas în minte numai o povestire despre prietenie și salvare), „Orașul și câinii” și „Portocala mecanică” a lui Anthony Burgess – remarcabilă. Scrisă în întregime în limbaj argotic. Traducere exemplară. Despre hegemonia răului în lumea de astăzi. Despre imuabilitatea caracterului uman. Despre eșecul virtuților creștine, inexistența liberului-arbitru și falimentul umanismului tradițional.
• În alt raft: Elif Shafak (devine scriitoarea mea preferată) cu primul roman care mi-a căzut în mână: „Sfântul nebuniilor incipiente”. Pe același raft ia loc și „Buddha din suburbie” de Hanif Kureishi. Ambele au o doză de nonconformism și de revoltă. Ambele tratează regimul cotidian al neintegraților, al marginalilor, al imigranților într-o societate occidentală agresiv-modelatoare. Alte teme: stigmatul suburbiei, oameni interesanți vs. oameni de treabă, provincialism și spoială de cultură, așteptare și deziluzie, superficialitate și profunzime, religia ca fetiș.
• Relectură (pentru cercul de lectură de la școală): „Împăratul muștelor” de William Golding. Admirabilă. Despre destrămarea unor iluzii ale umanității: naivitatea și candoarea copilăriei. Tot pentru cerc: „Ferma animalelor”. La fel de interesantă ca la prima lectură. O fabulă despre om și despre gândirea utopică; poate fi recitită la nesfârșit, revelându-și tot mai convingător sensurile. Imagine remanentă: porcii-oameni din final.
• Anna Gavalda, „Cea care alină” – după lectură am avut senzația că ceva îmi scapă. O carte monotonă și insipidă despre epifaniile vârstei mijlocii și despre fericirea care mai este posibilă. Unele cărți nu-mi spun mare lucru. Poate pentru că fiecare caută, involuntar, în cărți răspunsul la problemele lui existențiale/identitare. Este posibil ca această carte să nu fie relevantă pentru mine în exact acest moment al existenței mele.
• O altă lectură infertilă: „Cea mai frumoasă carte din lume” a lui Eric-Emanuel Schmitt. Deja titlul mi s-a părut suspect, astfel încât am pornit, probabil, cu câteva prejudecăți pe drumul lecturii. Volum de povestiri lipsit de profunzime și prea încrâncenat în încercările sale (din punctul meu de vedere eșuate) de a transmite un mesaj. Singura imagine care se salvează: cartea (de bucate, dacă îmi aduc bine aminte) scrisă de deținutele politice pentru fiicele lor.
• Alte revelații marca Elif Shafak: „Lapte negru” (despre degețicile fiecărei femei – eurile disparate și disperate după reconciliere; despre vocația culturală și vocația maternală a femeii-scriitor, generatoarea atâtor drame seculare) și, mai ales, „Cele patruzeci de legi ale iubirii” (despre iubire ca axis mundi și inferență a oricărei religii; despre răni și vindecarea lor; depre reinventare; despre soartă nu ca dat ontologic, ci ca potențare a valențelor preexistente în noi).
• Relectură: Milan Kundera, „Iubiri caraghioase”. Volumul de povestiri s-a numărat printre cărțile mele de căpătâi în anii trecuți. Prin relectură am vrut să verific locul privilegiat pe care Kundera îl ocupă, încă, în biblioteca personală/interioară. Concluzia este una favorabilă. Cehul scrie la fel de seducător despre tulburări identitare, despre iluziile pe care ni le confecționăm și care se destramă la prima convulsie a existenței noastre fragile, despre dorințe, aventură și joc zadarnic, despre tristețe, autoamăgire și nostalgia tinereții și a purității ideale, nu în ultimul rând – despre moarte ca promisiune amânată a vieții.
• Tzvetan Tororov, „Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX”. Ceea ce mă deranjează dintotdeauna la Todorov este mania clasificărilor și imposibilitatea de a seduce lingvistic/de a emoționa. Știu că nu asta este menirea cărților pur teoretice, însă unele reușesc să se adreseze atât rațiunii, cât și inimii. Unele din observațiile lui Todorov sunte utile și de reținut: distincția între virtuțile eroice și cele cotidiene sau felul în care viața în lagăr presupune o reinterpretare a valorilor pe care, în mod abuziv, înclinăm să le considerăm general-umane.
• Alain de Botton: „Religia pentru atei”. Un filozof al societății actuale, accesibil și, pe alocuri, profund și revelator. O carte-bijuterie, împănată cu imagini al căror rol este de a ilustra/potența una din ideile centrale: sincretismul necesar al culturii pentru o mai bună penetrare a conștiințelor noastre tracasate. Alte idei (dezvoltate elocvent și extrem de persuasiv): nevoia omului modern de transcendență, imperativul resemantizării conținuturilor religioase și al adaptării lor la cultura modernă, laică.
• Din capitolul revelațiilor culturale: Michel Onfray. Pe nonconformistul filozof francez (feminist, ateu, epicurist) l-am descoperit din pură întâmplare. M-a atras titlul unui studiu de-al său: „Prigoana plăcerilor. Edificarea unei erotici solare”. Așa cum anunță acest titlu, cartea pledează pentru o reinventare a metafizicii sexuale occidentale prin necesara desprindere de imaginarul creștin și prin apelul la resursele mitologiei orientale. Am citit și primul volum din excelenta „Contraistorie a filozofiei”, unde Michel Onfray încearcă (și reușește în opinia mea) să reabiliteze epicurismul și să propună un alt tip de descendență filozofică pentru omul european decât cea dominant-idealistă.
• Georg Steiner, „În castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii”. Studiul este gândit ca un răspuns/reproș la „Notes Towards the Definition of Culture” al lui T.S. Eliot, care eludează orice referire la Holocaust. De altfel, darea de seamă a lui Georg Steiner despre starea culturii contemporane accentuează clivajul tot mai evident între cultură și civilizație, între exigențele utopiei și pulsul obișnuit al existenței cotidiene. Omul modern a deschis (aproape) toate ușile cunoașterii interzise din castelul lui Barbă-Albastră, iar puterea sa de a visa, de a aspira la o redresare în spirit utopic a societății, este iremediabil compromisă. Dacă secolul al XIX-lea este unul ar încrederii în perfectibilitate, cele ce urmează sunt tributare contrautopiei, iadului pe pământ (Holocaustul).
Lista mea ar putea continua. Mă opresc aici din convingerea că nu totul merită citit/cunoscut. Este mai important cum citim decât numărul de exemplare răsfoite și insuficient înțelese.
Notă: Cărțile anului 2013 sunt (unele dintre) acele cărți pe care, dintr-un motiv sau altul, am ajuns să le citesc în anul 2013. Nu este vorba aici, așadar, de cărțile publicate în acest an editorial.
