Un fragment de istorie a infamiei: securişti şi turnători

Dosarul informativ al lui Gabriel Liiceanu,cel care serveşte ca punct de plecare al unei cărţi exemplare, Dragul meu turnător (Humanitas, Bucureşti, 2013), este unul dintre zecile de mii de dosare pe care Securitatea, prin intermediul unei vaste reţele de informatori, estimată la cca. 450.000 de persoane, le-a realizat în decursul celor patru decenii şi ceva de comunism, o vastă operă despre care ştim încă foarte puţin. Consistente „felii de viaţă” au fost astfel minuţios îndosariate, capitalizate, pentru a construi portretul generic al unor „duşmani ai poporului” sau, cu jargonul din anii ’50, a unor „elemente duşmănoase”. O parte dintre aceste dosare au ieşit la suprafaţă după 1989 provocând iniţial consternare opiniei publice, apoi, încetul cu încetul, un fel de lehamite, similară celei cu care sunt întâmpinate nişte old news. Mai mult decât atât, partida turnătorilor, transpartinică şi extrem de ramificată a încercat să acrediteze prin câţiva lideri de opinie, ideea că turnătoria nici nu era un fapt aşa de grav, dimpotrivă, în acei ani era chiar o misiune patriotică, reclamând spirit civic şi devotament faţă de valorile naţionale. Într-o singură privinţă tind să dau dreptate acestei puţin vizibile, dar foarte active partide a turnătorilor: erau (şi sunt) cu mult mai mulţi decât ne-am fi aşteptat în pronosticurile cele mai exagerate. Iată o temă care ar fi putut prelungi reflecţia lui Lucian Boia asupra complexelor noastre identitare din excelentul său eseu De ce este România altfel?. подбор потребительского кредита

Prima observaţie, interesul pe care Liiceanu îl acordă dosarului său informativ depăşeşte cu mult cadrul acestui dosar, care nu are nimic excepţional, reprezentând unul dintre sutele de mii de fragmente care aglutinate scriu singure o istorie românească a infamiei. Jorge Luis Borges scria una, Istoria universală a infamiei, decupaj postmodern de realitate amestecată cu ficţiune, însă personajele sale erau individualităţi, excepţii pitoreşti, trăindu-şi viaţa ca pe un necontenit joc de noroc. Însă nu despre remarcabili ticăloşi este vorba aici, ci de jalnice făpturi, de acele contorsionişti cu sufletul, demoni dostoievskieni, care în calitatea lor de turnători nu riscau nimic, complicitatea fiind dacă nu remunerată, atunci răsplătită măcar de satisfacţia de a face rău aproapelui ca sursă privilegiată a binelui personal, alimentând un fond resentimentar. Nu există o încadrare juridică în codul penal pentru turnător, delaţiunea nu a fost pedepsită, deşi, nu odată ea a distrus vieţi cuminţi, banale sau a adus prejudicii considerabile existenţei unor semeni. Chestiunea vinovăţiei, ceea ce nemţii numesc Schuldfrage, nu are ai nici cea mai mică valenţă punitivă. Chestiunea vinovăţiei, oricât descandalos ar părea, este pentru filosof de ordin secundar, chestiunea înţelegerii, a demistificării devine însă capitală. Există aici un mare „de ce”? El dobândeşte acea abisalitate a marilor interogaţii dostoievskiene; odată intrat în subterana turnătoriei ca fapt moral, filosoful se află pe un teritoriu al ambiguităţii şi în mod cert pe un teritoriu al diavolului în istorie, cu titlul excepţionalei cărţi a lui Vladimir Tismăneanu. În acest labirint al interogaţiilor, Gabriel Liiceanu nu este singur, dar felul în care înţelege să o facă conferă o dimensiune particulară carţii sale. Demersul lui Gabriel Liiceanu îl situează pe acesta într-o companie prestigioasă şi, ah, inevitabil elitistă, alături de Arthur Koesler, George Orwell, Alexandr Soljenţân, Czesław Milosz, Adam Michnik, Monica Lovinescu, Herta Müller, etc. la care eu i-aş adăuga şi pe un Andrei Pleşu şi Pavel Chihaia, pe ultimul nu doar pentru activitatea sa publicistică, ci şi pentru eseurile sale şi mai ales pentru romanul Hotarul de nisip.

Ceea ce realizează filosoful român este un exerciţiu unic şi original, tulburător şi dramatic deopotrivă, aceea de a se privi în abisul pe care-l cască acest dosar, într-o existenţă paralelă la familia ontologică şi morală a turnătorilor, dar şi la acest dublu monstruos al său, Dosarul, pe care Securitatea îl forjează în retorta subteranei informative. Un abis, care, preluând formularea lui Nietzsche, şi-a fixat la rândul său tenebrosul ochi ciclopic asupra existenţei sale timp de aproape două decenii. Ceea ce pare la o primă privire un studiu de caz, constituie deopotrivă o vedere în secţiune şi o analiză de sistem pe care remarcabila capacitate de sinteză a filosofului ne-o pune la dispoziţie. În spiritul dialogului filosofic, Liiceanu intră în discuţie cu propriul său turnător, nume de cod Cristian, numele adevărat Octavian Cheţan. Există şi un scurt un dialog real care prefaţează demersul ulterior al unui dialog cu un interlocutor absent, dar nu imaginar, dialog care configurează un fragment de istorie a infamiei de o intensitate aproape dureroasă. Abordarea este doar în primă instanţă biografistă, ea relevă şi alte două dimensiuni esenţiale: una aş numi-o filosofică cu coroloar metafizic şi cealaltă morală. Avem înainte de toate o lectură genuin-stupefiată a celui care îşi întâlneşte în oglindă dublul însă nu într-un raport de identificare, ci ca expresie a unei maxime alterităţi. În definitiv, dosarul relevă o operaţie de alienare metodică cu un indice de refracţie ideologic care face vizibilă o reconstrucţie procustian-monstruoasă a individiului în retortele acestor alchimişti ai subteranei totalitare. Există aici o galerie de portrete din care fac parte turnătorii Cristian alias Octavian Ocheţan şi Marian, al cărui anonimat este păstrat, securistul care-i instrumentează cazul, maiorul Ion Pătrulescu, dar şi un politruc precum tovarăşul Radu Pantazi, secretarul de partid pe Academie. Aceştia devin personajele principale al acestui bildungsroman invers, à rebours, care scandează fiecare etapă a „devenirii” unui tânăr filosof în tot atâtea etape ale distrugerii sale în oglindă, organizate într-o existenţă paralelă, însă virtual punitivă. Observaţia filosofului e cum nu se poate mai pertinentă, în anii’50, cu acelaşi material, şi chiar cu mult mai puţin din el, filosoful ar fi înfundat puşcăria precum maestrul său spiritual Constantin Noica. În anii ’70, ’80, „documentarea” informativă creează premisele unei abordări mai puţin directe, mai insidioase, însă fără a îndepărta posibilitatea unei arestări la un moment dat. În fond, cazul inginerului Ursu, arestat, torturat şi ucis în celulă demonstrează că frontiera dintre cele două ipostaze era una subţire, oricând traversabilă. De asemenea, galeria de portrete, ca un fapt catartic, dar şi ca substanţă de contrast introduce două exerciţii de admiraţie faţă de două figuri remarcabile pentru cultura filosofică europeană, profesorul Walter Biemel, originar din Braşov, discipol al lui Martin Heidegger şi filosoful Imre Toth, autorul unui uluitor experiment filosofic cuprins în opera sa Palimpseste. Propos avant un triangle. În mod cert, aceste două personalităţi intră în câmpul devenirii filosofului Liiceanu, îi intersectează semnificativ, memorabil biografia şi apar în dosarul său ca jaloane a ceea ce Ceauşescu numea în felul său agramat „ageturili străine”. Însă sensul apariţiei lor în carte este cu mult mai puternic, constutind modalitatea de a exorciza malignitatea unui sistem care alterează forma elevată a umanităţii noastre, sentimentul de prietenie, de admiraţie, de emulaţie în raport cu o serie de personalităţi exemplare. Filosoful întoarce către lumea turnătorilor şi lumea totalitară o oglindă a verităţii, a exemplarităţii, a nobleţii în care caracterul monstruos al sistemului apare în toată „splendoarea” sa terifiantă. Sofismele şi alibiurile piezişe se dizolvă aici şi chipul hidos al turnătoriei, al demascărilor publice ca sistem poate fi văzut pe deplin. Liiceanu urmăreşte această strategie ideologică a maculării organizată sistemic, ritual, la nivelul unei comunităţii a resentimentului, fricii şi oportunismului, iar Imre Toth, citat în carte, surprinde exemplar esenţa unui proces colectiv precum demascarea: ”Mânjirea trebuie să se facă personal, să fie a ta, să poarte semnătura ta. Trebuie să te mânjeşti cu ceva care nu poate fi spălat, şters din memoria ta, nici din a altora. Trebuie să fie o pată nelavabilă pe conştiinţa proprie. (…) Trebuie Gabriel, să capeţi mirosul lor, să puţi… Ăsta e sistemul prin care se obţine coeziunea. Totul e să ştii care-i primul gest pe care, făcându-l, îţi pierzi mirosul tău şi începi să miroşi ca ei. Gestul acesta trebuie să fii atent să nu-l faci.” Este aceasta o lecţie de filosofie? Aş spune că da, o lecţie de filosofie practică în contextul unui regim totalitar.

Scrisorile dedicate turnătorului său principal care alcătuiesc acest volum se constituie însă o serie de dialoguri-reflecţii. Filosoful a iniţiat astfel de dialoguri cu remarcabile personalităţi precum Emil Cioran sau Mircea Ivănescu. Modelul exemplar stă în convorbirile lui Goethe cu Eckermann cum avenit sesiza Radu Vancu într-un minunat eseu publicat în Lapunkt. Şi în acelaşi spirit al dialogului a cărei expresie consacrată o constituie Şcoala de la Păltiniş, Liiceanu îi întâlneşte memorabil pe Herta Müller, Amos Oz sau Mario Vargas Llossa. Intransigenţa morală şi exigenţa culturală cu contribuţia unor resentimentari îl plasează adesea pe filosof într-o companie, altfel remarcabilă, în meprizabila, – la noi! – categorie a „elitiştilor”. Acest plasament, puţin îşi mai amintesc, pe vremuri (totalitare), primea o denominaţie cu aparenţă ermetică şi greu peiorativă, acela de cosmopolitism. Cetăţeanul culturii europene sau al culturii universale, sage citoyen du vast univers cu un decupaj matein din La Fontaine, ignorând o întreagă literatură interzisă, primea aprioric o culpă fără a schiţa cel mai mic gest de ostilitate faţă de regim. Alături de erudiţia remarcabilă de care filosoful nu abuzează şi care devine un complement rafinat al acestui text, se află această deschidere către dialog, această disponibilitate a unei minţi strălucitoare confruntată cu un fragment de neant. De la Herta Müller, Liiceanu face saltul abisal la Octavian Cheţanu, ceea ce constituie un „scandal”, însă unul gestionat în termenii filosofiei.
Faţă în faţă cu cel care l-a turnat, Liiceanu încearcă să afle resorturile acestui gest venind nu din partea unei mediocrităţi patentate, ci a celui care i-a fost coleg de breaslă, a celui care, în ordinea unei înrudiri simbolice, – ca şi literatura, filosofia este o formă de libertate -, ar fi trebuit să-l apere. Formula de adresare subliniază această implicită înrudire avortată, această familialitate trădată, această intimitate contorsionată, obţinută prin forţă. Prin intermediul notelor lui Cristian şi astuţioasei sale activităţi informative, Obiectivul, cu nume de cod Lungeanu, devine extrem de important pentru anchetaotrii săi, iar existenţa sa este cu atenţie cadastrată şi analizată. Întâlnirea după ani buni, cu cărţile pe masă este stupefiantă. Faţă în faţă cu turnătorul său, filosoful este descumpănit, urmărind o cât de mică reacţie, de revoltă, de nesiguranţă, de ruşine, de remuşcare a acestuia. Filosoful confruntă un alt fel de abis, nu pe cel al unei gândiri remarcabile sau al unei sensibilităţi ieşite din comun şi valorificate în plan estetic. Abisul din faţa lui e înspăimântător pentru că el devine o expresie a vidului. Poate că în acest sens Liiceanu imaginează o dare se seamă imaginară a maiorului care i-a gestionat cazul, dare de seamă care face să conlucreze o serie de clişee revelatoare pentru o justificare. Cazul lui Cristian este de departe mai complicat şi nu poate fi rezumat la o sumă de clişee. Pe celălalt versant întunecat, obscur, onctuos, Cazul Liiceanu, instrumentat de zelosul său delator devine Cazul Cristian. Din acest punct de vedere, întregul demers dialogal este o încercare aproape tragică de a înţelege natura acestui rău pe care Cristian îl relevă. Şi în ciuda personalizării acestui dialog, Liiceanu încearcă ceva cu mult mai curajos şi mai riscant aceea de a înţelege natura răului, de a „dialoga” cu neatul sau, altfel spus, cu Diavolul în istorie într-un context dat care nu este numai al dosarului său, ci acela al lumii totalitare în ansamblul ei.