Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european (fragment 2)

În această înduioșătoare convingere că-ţi poţi împrejmui viaţa cu un zid care să nu prezinte nici o fisură în faţa atentatelor destinului, se ascundea, în ciuda unei concepţii despre viaţă întemeiate pe soliditate și modestie, un mare și periculos orgoliu. Secolul al nouăsprezecelea fusese, în idealismul său liberalist, sincer convins că se află pe drumul drept și infailibil spre „cea mai bună dintre lumi“. Se vorbea cu dispreţ despre epocile anterioare bântuite de războaie, foamete și răscoale ca despre un timp când omenirea încă nu se emancipase și nu beneficiase suficient de luminile culturii. Acum însă, era o chestiune de numai câteva zeci de ani până să fie eliminate definitiv ultimele urme ale răului și violenţei, iar această credinţă în „progresul“ irezistibil, neîntrerupt, avea într-adevăr pentru acea epocă forţa unei religii; lumea credea în acest „progres“ mai mult decât în Biblie, și evanghelia lui părea a se adeveri, fără putinţă de tăgadă, prin aceea că fiecare zi dădea la iveală noi minuni ale știinţei și tehnicii. În fapt, la acest pașnic sfârșit de veac, o mișcare ascendentă generală devenea tot mai vizibilă, totmai rapidă, tot mai multiformă. Noaptea, pe străzi, în locul mohorâtelor felinare, luminau becurile electrice, datorită activităţii comerciale reclamele luminoase ademenitoare se extindeau de la centru până la periferia orașelor, cu ajutorul telefonului oamenii începeau să-și vorbească unii altora de la distanţă, zburau de-acuma în trăsuri fără cai cu viteze nemaiîntâlnite, se avântau în văzduh ca într-un vis al lui Icar devenit realitate. Confortul pătrundea din casele aristocraţiei în cele ale burgheziei, nu mai erai nevoit să aduci apă de la fântână sau de la cișmea, sau să te mai chinui să aprinzi focul la plită, igiena câștiga teren, murdăria se restrângea. Oamenii deveneau mai frumoși, mai viguroși, mai sănătoși de când începuseră să-și călească trupurile prin sport, tot
mai rar vedeai infirmi, schilozi, gușaţi pe străzi, și toate aceste minuni le săvârșise știinţa, acest zeu al progresului.


Și pe plan social se făceau pași înainte; de la an la an individul dobândea noi drepturi, justiţia se administra cu mai multă blândeţe și omenie, și chiar problema problemelor, sărăcia marilor mase, nu mai părea de nerezolvat. Unor categorii tot mai largi li se acorda dreptul de vot și, odată cu acesta, posibilitatea de a-și apăra legal interesele; sociologi și profesori se întreceau care mai de care să propună proletariatului un model de viaţă mai sănătos și chiar mai fericit – și-atunci ce este de mirare că secolul acesta se delecta cu performanţele sale și că fiecare deceniu încheiat era considerat ca o etapă pregătitoare a unuia mai bun? În asemenea întoarceri la barbarie, cum ar fi războaiele între popoarele Europei, lumea credea tot atât de puţin ca și în vrăjitoare și stafii; tare mai erau părinţii noștri pătrunși de încrederea în puterea infailibil unificatoare a toleranţei și bunei înţelegeri. Ei credeau cu toată fiinţa lor că frontierele și divergenţele dintre naţiuni se vor dizolva treptat în comunitatea umană și că atunci întreaga omenire va avea parte de pace și securitate, bunurile cele mai de preţ.
Nouă, celor de azi, care am alungat de mult ca pe o fantomă din vocabularul nostru cuvântul „securitate“, ne vine să zâmbim la iluzia optimistă pe care și-o făcea acea generaţie oarbă de idealism cum că progresul tehnic al omenirii va aduce cu sine, necondiţionat, un progres la fel de rapid în ordinea morală. Noi, cei care în noul secol am învăţat să nu ne mai mirăm de nici o răbufnire de bestialitate colectivă, noi, cei care de la fiecare zi ce vine ne așteptăm la ticăloșii și mai mari decât cele pe care ni le-a servit ziua de ieri, am devenit mult mai sceptici cu privire la perfectibilitatea morală a oamenilor. Avea dreptate Freud când spunea că
civilizaţia și cultura noastră reprezintă numai un strat subţire care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului. A trebuit să ne obișnuim încetul cu încetul să trăim fără pământ sub picioare, fără drepturi, fără libertate, fără siguranţa zilei de mâine. Ca să putem supravieţui, a trebuit să ne lepădăm de religia părinţilor noștri, de credinţa lor într-o ascensiune rapidă și ireversibilă a umanităţii; nouă, celor care ne-am instruit la școala teribilă a războiului, ni se pare frivol un anumit optimism faţă cu o catastrofă care, dintr-o singură lovitură, a anulat ani și ani de străduinţe umane. Chiar dacă numai o iluzie, a fost cel puţin o iluzie minunată și nobilă pe care părinţii noștri au cultivat-o, mai umană și mai rodnică decât cuvintele de ordine de azi. Și în ciuda tuturor sur prizelor și dezamăgirilor, ceva misterios din adâncul fiinţei mele nu se poate desprinde cu totul de această iluzie. Ceea ce spiritul epocii ţi-a insuflat încă din copilărie îţi rămâne ca o părticică inseparabilă a propriei fiinţe. Și în ciuda a tot ceea ce fiecare zi face să-mi
explodeze în urechi, în ciuda a tot ceea ce mie și tovarășilor de destin ne-a fost dat să cunoaștem din repertoriul umilinţelor și suferinţelor, nu pot to tuși să mă lepăd cu totul de credinţa din tinereţe că, în ciuda tuturor opreliștilor, lucrurile se vor îndrepta din nou. Chiar din abisul groazei în care bâjbâim azi ca orbii, cu sufletul pustiit și zdrobit, privesc iarăși și iarăși acolo sus, la acele stele nemuritoare care îmi luminau copilăria și mă mângâi cu credinţa, primită de la părinţi, că această recădere se va dovedi cândva a fi fost numai un interval în ritmul etern al devenirii.
Astăzi, când marea furtună a spulberat-o de mult, știm pentru totdeauna că acea lume a statorniciei a fost un castel făcut din același material ca visurile. Și totuși părinţii mei au locuit într-însa ca într-o casă de piatră. Existenţa lor caldă și tihnită n-a fost niciodată tulburată nici de vreo furtună și nici măcar de vreo undă de aer rece. Ce-i drept, mai aveau ei și alt mijloc de apărare contra intemperiilor: erau oameni cu stare, care treptat au devenit bogaţi și chiar
foarte bogaţi, și astfel pe vremea aceea îţi capitonai strașnic pereţii și ferestrele. Modul lor de viaţă mi se părea tipic pentru așa-zisa „bună burghezie evreiască“, încât cu prezentarea existenţei ei tihnite și discrete eu relatez, de fapt, ceva ce aparţine istoriei: ca și părinţii mei, în acel secol al valorilor asigurate au trăit la Viena zece mii sau două zeci de mii de familii.

© Humanitas 2012, Colecţia Memorii.Jurnale, traducere din germană de Ion Nastasia

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *