În zilele zaverei

Totul părea normal. Impozitele creşteau, benzina şi alimentele se scumpeau.Bugetarii erau daţi afară. Pensiile erau impozitate. Ajutoarele pentru căldura nu se mai dădeau, etc. Totul părea absolut normal. Şi deodată bomba. Un medic renumit pe nume Arafat acuză Puterea că dacă reformează sănătatea va distruge un lucru bun, care funcţionează: serviciul de urgenţă SMURD. Urmează un schimb de replici dur între preşedintele Băsescu şi medicul Arafat, care este şi subsecretar prin minister. Medicul îşi dă demisia şi contiună să critice. Lumea iese în stradă. Guvernul vrea să scoată bani şi de pe urma bolnavilor? Nu le ajunge câţi bani au luat de pe urma pensionarilor, profesorilor, bugetarilor, poliţiştilor, înmatriculărilor auto, mamelor cu copil mic, etc.? Poporul se răzvrăteşte. Zaveră, scandal, răzmeriţă, răscoală. Piaţa Universităţii devine locul cel mai fierbinte din Romania.
În prima zi toată lumea striga lozinci pro Arafat. Nu vor reforma sănătăţii, nu vor să li se ia sistemul de urgenţă SMURD. A doua zi strigă “Jos Băsescu”, “Jos Guvernul”. A treia zi deja se bat cu jandarmii şi strigă la ei ca pe stadion. Cam nehotărât şi poporul. Nu ştie clar ce vrea.
Într-una din zilele astea mă plimbam liniştit prin Piaţa Unirii. Îmi sună telefonul.E un amic. Mă întreabă ce fac, dacă sunt la proteste. Îi spun că nu, mă plimb prin Piaţa Unirii. Protestatarii sunt la Universitate.
– Să nu te duci că e scandal. Au dat cu pietre în jandarmi. Ăştia au dat cu gaze lacrimogene.
– Păi hai şi noi acolo să fim solidari.
– Nu, eu nu mă alătur unei cauze dacă nu ştiu clar pentru ce se luptă. Nu vreau să devin victimă în războiul altora. Nu te duce acolo. Poţi să iţi iei bătaie de la jandarmi doar dacă stai şi te uiţi.
Nu stiu ce să fac. Amicul avea dreptate într-un fel. Dar mie, dacă îmi spui să nu fac un lucru, parcă îmi trezeşti aşa un interes pentru lucrul respectiv. Să mă duc la proteste, să nu mă duc? Inima îmi spune să mă alătur poporului răzvrătit. Raţiunea îmi spune că nu e treaba mea şi că e periculos.
Tocmai când mă hărţuia această dilemă, sună iar telefonul. Un alt amic.
– Salut, ce faci? Hai mergem şi noi la Universitate? Se bat ăia cu jandarmii.
– Nu merg mă, ce să fac acolo? Vrei să devenim victime colaterale în războiul altora? Nu ştii că nu e bine să te alături unei cauze dacă nu ştii exact pentru ce se luptă?
– Păi stăm şi noi mai într-o parte şi ne uităm, zice amicul entuziasmat.
– Poate dau jandarmii cu gaze lacrimogene şi îţi iei şi nişte bastoane de cauciuc pe cocoaşă, să vezi atunci distracţie.
În fine. După ce încerc să îl conving pe amic să stea la locul lui, intru la metrou. Toată lumea discută despre proteste. O fată povesteşte la telefon cu o prietenă:
– Da dragă, de acolo vin. Dar nu era aşa agitaţie cum se vede la televizor. E multă lume adunată care stă şi se uită. Doar la mijloc sunt unii care agită spiritele. Au dat foc la nişte pancarte. Da, în faţă la Teatrul Naţional, chiar acolo unde e statuia aia cu un car alegoric. Şi când jandarmii au folosit forţa…
Cred că mai degrabă au folosit partea întunecată a forţei, mă gândesc eu în sinea mea.
– …când jandarmii au folosit forţa i-au luat tocmai pe ăştia de pe margine care stăteau liniştiţi.
Ies de la metrou. Nişte tineri se îndreaptă voioşi către Universitate. Unul din ei are o vuvuzelă. Din aia cum folosesc suporterii pe stadion să facă galagie. Îi vede un cetăţean cam la 50 de ani şi încearcă să le taie entuziasmul:
– Unde vă duceţi mă? Mergeţi mă la muncă. La muncă mă , nu la dat cu pietre.
– Am dom’le muncă. Muncesc şi îmi dau ăştia patru milioane pe lună, strigă un tânăr obidit.
Cetăţeanul se îndepărtează vociferând şi dând din mâini. Se aude din când în când cuvântul “muncă”. Să te ferească Domnul de furia poporului…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *