Norocul joacă un rol destul de important în viață. Poate să te urce, sau poate să te distrugă. Trăim la limita existenței (să spunem așa) și nu ne trebuie mult ghinion să basculăm peste această limită. Norocul este iubit și temut deopotrivă. Suntem interesați de noroc și ne jucăm cu el cum nu o facem cu nimic altceva. Pasiunea în a obține ceva gratis (sau fără a da nimic la schimb) și teama de a nu obține nimic pentru ceva ce am dat (ghinionul), sunt toate parte din această matrice bizară a norocului, teme complementare care ne-au fascinat mintea din cele mai vechi timpuri.
Desigur, știința modernă nu recunoaște prezența a ceea ce numim „șansă” (în sensul unui rezultat lipsit de o cauză suficientă). Ea spune că nimic, niciodată, nu se întâmplă pur și simplu. Cel mai neprăvăzut eveniment poate fi explicat, în lumina științei, dacă există suficientă cunoaștere. Cuiul stă într-o asemenea poziție încât este evident că va străpunge cauciucul. Lovite într-o bună geometrie, bilele de biliard nu aveau cum să nu se atingă între ele în felul în care au făcut-o. Pentru știință, totul este o chestiune de a ști și a prevedea. Prin urmare, norocul este numele acelui ceva care este inexplicabil doar în etapa cunoașterii momentane (limitată în sine). Și totuși: de vreme ce cognoscibilul este extrem de vast, elementul numit „noroc” va fi mereu un factor important în destinul uman.
Pentru a atenua din neșansă, omul modern a inventat asigurarea. Dar asigurarea în sine nu diminuează din pagubele implicate, ci le distribuie într-un fel încât să fie mai ușor de suportat. Este mai degrabă doar un mecanism de evitare a calamității complete. Vorbim totuși de asigurare ca despre o instituție de administrare a hazardului. Omenirea a avut mereu un ochi asupra modalităților de evitare a ghinionului (sau nenorocului). Existența a fost astflel (făcută) posibilă în prezența inexplicabilului amenințător.
Tendința naturii umane este de a lua norocul drept normal și de a acorda mai puțină atenție ghinionului. Sănătatea perfectă nu e normală și totuși noi credem că este, în vreme ce tratăm maladia ca pe o neșansă. Vârsta aduce cu sine o serie de disconforturi. Ele sunt perfect normale. Cu toate acestea, refuzăm să considerăm zilele bune ca întâmplare fericită și ne plângem de cele rele. Omul (generic) este un mare filosof care ține un jurnal la care să se uite în vremuri de restriște, găsind mereu ocazii în care i-a fost mai rău. Nu ne bucură prea tare fericirile trecutului atunci când suntem afectați de ceva, dar subscriem totuși sentimentului legat de apogeul suferințelor ca memento al lucrurilor mai vesele.
Dacă evocăm diversitatea pericolelor care înconjoară viața umană, înainte ca bariera civilizației să fi fost ridicată spre a-i oferi ceva protecție, atunci nu ar trebui să fim surprinși de prevalența interesului pentru evitarea năpastei în fața celui pentru obținerea fericirii. Desigur, se prea poate să trebuiască să ne plasăm în poziția omului primitiv pentru a înțelege acest lucru. Mi-e teamă că sălbaticul era implicat cu adevărat în lupta pentru existență, în vreme ce niciunul dintre noi nu mai este. Cel puțin nu în acel fel total! Noi ne luptăm pentru un standard de viață. Și dacă suntem înfrânți în acest proces, existența este totuși asigurată de societatea în care trăim. Însă strămoșii noștri îndepărtați au trăit într-o relație directă cu mediul fizic, unul plin de pericole. Ei au fost victimele unei foarte intense frici de calamitate. Mitul sălbaticului liber și nobil este doar o fantasmă a filosofului…
Strămoșul nostru nu putea concepe credința cultivată a omului civilizat mai mult decât resemnarea stoicului sau resemnarea mai luminată a agnosticului. Și totuși el trebuia să facă ceva pentru a evita nenorocul. Iar pentru asta se impunea să aibă o anumită explicație a inexplicabilului. Dacă această chestiune nu ar fi atins în mod radical cele mai vitale interese ale sale, el nu ar fi resimțit niciodată nevoia explicațiilor. Trebuia deci să fie ceva care să dea seama pentru elementul aleatoriu, tocmai pentru a ști cum să negocieze cu el. Dacă cineva își imaginează că strămoșii noștri s-au repezit asupra chestiunii și au rezolvat-o printr-o procedură rațională conștientă… ei bine, este greșit. Fără a putea raționaliza problema, ei au simțit-o într-un fel plictisitor de a fi și au orbecăit practic, chinuindu-se să păcălească durerea sau să-și asigure puțină alinare.
În echipamentul mental primitiv a existat un set de credințe care să explice toate misterele. Începând cu credința într-un dublu sau suflet, toți oamenii primitivi și-au dezvoltat noțiunea de spirit. Și în acest animism și demonism a existat suficientă explicație a oricăror fenomene de tip aleatoriu. Fără a intra in mai multe detalii, este suficient să spunem că demonii erau atotputernici, irezistibili, capabili să pricinuiască agonii dintre cele mai ciudate și, în cea mai mare parte (corespunzând preocupării anterior menționate pentru latura negativă a elementului de noroc), vătămători. Rău intenționată sau nu, prezența lor era aducătoare de pacoste. Pe scurt, nu exista nicio nenorocire sau nicio calamitate a omului care nu putea fi pusă în seama spiritelor. Mediul spiritual a rămas astfel să reprezinte o explicație completă și la îndemână pentru oricare și fiecare fază a elementului aleatoriu.
Calamitățile inexplicabile sau care n-au putut fi prevăzute sunt încă descrise, chiar și astăzi, drept acte ale Domnului sau acte ale Providenței (să ne gândim, de pildă, la reacțiile unor oameni simpli, din zone rurale, în fața inundațiilor…). Anvergura elementului aleatoriu a fost totuși diminuată consistent de creșterea gradului de cunoaștere. Nu mai avem nevoie de explicația supranaturală a fosilelor, fulgerelor sau epidemiilor, dar utilizăm încă o listă scurtă de cauze posibile cu iz supranatural. În fine, putem spune că dacă n-ar fi existat niciun element de noroc, am fi putut avea un cu totul alt tip de animism, demonism și chiar religie. Așa cum a fost, acest element de noroc a fost o condiție a vieții pe pământ la care oamenii s-au adaptat în mod automat prin recursul la dezvoltarea instituțiilor religioase… Superstiția mă face însă să mă opresc aici, într-o limită rezonabilă de semne. Dacă am noroc, voi mai continua. Dacă nu, voi invoca ghinionul. În ambele cazuri, e vorba de multă poezie a vieții (via Goethe)…
