„Era epoca filmelor de amator şi a gablonţurilor. Lumea se umpluse de banii generaţi de Internet, din care ne trăgeam şi noi partea noastră. La rândul nostru, credeam că nu se va sfârşi niciodată”. Mai târziu, „ne ajunseseră disponibilizările. Zvonul circula de trei luni de zile, iar acum devenise oficial. Dacă aveai noroc, puteai să-i dai în judecată”. Iată un colţ de lume, nu doar o pagină de carte. E bucata de realitate capitalistă şi dezlănţuită sub arheologia căreia Joshua Ferris semnează nu un armistiţiu, ci o neputinţă: „Şi atunci ne-au terminat”1.
Dar micii păpuşari ai corporatismului american trăiesc deseori la mansarda casei noastre, sub propria noastră piele, într-o coajă de intimitate în care ajungi să respiri, să te temi şi să gândeşti exact ca ei. O parte dintre voi ştiu despre ce vorbesc. Domesticirea corpurilor, dresajul emoţional, ba chiar caricatural, al dorinţelor de eliberare, pluralitatea copleşitoare a etichetelor flamboyante, ori alura intangibilă a inofensivilor „sforari” cu servietă care vând o idee, un produs, un suflet, un om şi chiar un chilipir cu aceeaşi stofă… Mai mult decât atât, spre uluirea frivolă a tuturor, după aceeaşi reţetă. E un mecanism fix şi turbat totodată, pe care trebuie să îl ungi, spre binele tău şi al celorlalţi, dar pe care nu îl poţi regla după bunul plac. Birjarii de tastatură îşi scriu letopiseţele ştampilate la comandă. Aici, fiecare trăieşte în globul lui de sticlă fără vreo plăcere suverană. Izolaţi de ziduri transparente, obosiţi de comunicarea de pionier, strategică, mereu înţeleasă utilitarist, corporatişii sunt oamenii genitivului, ai apartenenţei, ai luării în stăpânire a orice, mai puţin a propriului timp.
Dacă n-aţi văzut încă Assault on Wall Street, ar trebui să vă uitaţi. E un film recent despre putere, justiţie şi moduri de viaţă, condimentat cu prăbuşirea bursei americane. Ca outsider, ai putea spune că priveşti o radiografie a socio-decandeţei globale concentrată într-o peliculă dramatică. Omul dramei este însă acela care zâmbeşte tragicului înainte de copleşire. Ca insider, găseşti că povestea este, de fapt, istoria destinală a unui cuplu care îşi amanetizează fericirea. Sănătatea ei devine bun de consum, eforturile lui de a o ţine în viaţă-urletul disperat al omului care refuză să îşi trăiască iubirea cu tributul morţii. Viaţa în zerouri dă cu rest. Adevărul este că fiecare dintre noi defilează, în felul său banal şi neputincios, pe un Wall Street propriu, blamat, distrus. Dar aici şi Îngerii buni au călăii lor, după cum şi făcătorii de rele au conştiinţă.
De pildă, colectorii de debite sau, mai bine zis, „recuperatorii”. Nu e simplu pentru nimeni să laşi sufletele fără adăpost, să faci schismă cu împotrivirea lor, să ridici limite acolo unde ele erau doar trasate. Ei aşează consecinţele ultime ale „vânzării” de idealuri pe care câţiva indivizi de birou bine „discursivizaţi” le-au declanşat în sufletul celor care şi-au cumpărat fericirea în rate şi au sfârşit prin a plăti-o triplu. Precupeţii de bunăstare vând deseori nu un contract, ci un mod de viaţă ambalat atrăgător, un „produs” pe care îl umanizează după ghicirea celor mai ascunse dorinţe ale celor care îşi „accesorizează asistat” lipsurile. Lanţul slăbiciunilor continuă însă. Nici celor „de după birou” nu le este uşor. Cu atât mai puţin celor care estetizează viaţa, făcând-o vandabilă.
“Dar nu numai slujbele noastre erau în joc aici, nu-i aşa? Când aveam probleme în realizarea unui afiş, era în pericol şi reputaţia noastră. În mare parte, respectul faţă de noi înşine se construise pornind de la convingerea că ne pricepeam să facem marketing, că înţelegeam cum funcţionează lumea – ba chiar că noi eram aceia care îi arătam cum să funcţioneze. Ştiam, ştiam mai bine decât alţii, ştiam atât de bine, încât eram în stare să le dăm lecţii. Folosind o varietate de medii de expresie, le puteam demonstra compatrioţilor noştri americani care le erau spaimele, dorinţele, insuficienţele şi frustrările – şi cum şi le putea înfrânge. În şase secunde vă informam că aveţi nevoie de ceva ce nici nu ştiaţi că vă lipseşte. Vă făceam să doriţi orice lucru pe care oricine era dispus să ne plătească dorea să-l doriţi. Eram nişte mercenari ai sufletului omenesc.”
Care este morala uzinei de lume în care consumul e religie şi lege deopotrivă ? Să creezi o lume nu e simplu. Să o apreciezi (chiar şi monetar), e de două ori mai greu. Să o distrugi presupune eforturi modeste. Dar să o vinzi fără să-i dai preţul corect, şi asta nici măcar într-un interes egoist, ci doar din cauza unui mecanism dictat şi corporatist, e un fapt de viaţă care nu trezeşte nici măcar o umbră boemă de orgoliu sau de mândrie. Iar după ce că uneori au fost scuturaţi de propria conştiinţă, sterilizaţi de familie, de înclinaţia lucrurilor mărunte şi de datoria bucuriilor omeneşti, prea omeneşti, cu toată pofta şi vrednicia lor, micile armate de trubaduri corporatişti au fost împuţinate, ba chiar şterse. Aşa-i la bursă. Aşa e când supralicitezi, dincolo de putinţe. Aşa a fost să fie. Întors într-o lume în care a fost suprimat, aprins de sălbăticiunea celor care i-au pricinuit scoaterea umanităţii din uz, corporatistul pe care deseori l-aţi blamat scrie, în pagina cronicii lui de viaţă, la capăt de drum: Habar n-aveţi ce-i în inima mea. Semnat: Eu, arhetipul de birou.
- Joshua Feris, Şi atunci ne-au terminat, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
