In urma cu peste 70 de ani, in februarie 1941, marele filosof politic Leo Strauss, refugiat in Statele Unite din Germania nazista, tinea o prelegere la New School for Social Research intitulata „German Nihilism”. Atacul din 11 septembrie 2001, nu sunt singurul care o spune, a fost expresia disperarii nihiliste. André Glucksmann a scris o carte cu titlul „Dostoievski in Manhattan”.
Este vorba de un radicalism utopic totalitar, de convingerea ca actuala civilizatie burgheza, cu ale sale valori nascute din marea traditie a umanismului european, este una decadenta, impura, pervertita, corupta, care merita si trebuie nimicita. Iar Statele Unite, o republica nascuta in fond din filosofia individualismului civic, din acel proiect mereu reluat si mereu amenintat al Luminilor, cu toate tensiunile sale imanente, simbolizeaza exact ceea ce noii si vechii barbari iubesc sa urasca.
Scria Strauss: „The fact is that German nihilism is not absolute nihilism, desire for the destruction of everything including oneself, but a desire for the destruction of something specific of modern civilization. … German nihilism desires the destruction of modern civilization as far as modern civilization has a moral meaning” (textul este publicat in remarcabilul volum editat de F. Flagg Taylor IV,. „The Great Lie: Classic and Recent Appraisals of Ideology and Totalitarianism”, Wilmington, Intercollegiate Studies Institute, 2011, pp. 219-240).
Nihilismul despre care vorbea Strauss nu este o forma de amoralism. Dimpotriva, el are propria sa filosofie morala, situata la antipodul idealurilor societatii deschise, se concepe pe sine ca o revolta, o insurectie impotriva modernitatii presupus hedonista, reductionista, pozitivista, scientista, mercantila, plutocratica si lipsita de suflet: “That protest proceeds from the conviction that the root of all moral life is essentially and therefore eternally the closed society; from the conviction that the open society is bound to be, if not immoral, at least amoral: the meeting ground of seekers of pleasure, of gain,of irresponsible power, indeed of any kind of irresponsibility and lack of seriousness” (p. 221) Iata asadar unde si cum se intalnesc nihilismul nazist cu acela islamist, in acest cult al metapoliciii martiale, severe, neiertatoare, spartane. Cu acela comunist se intersecteaza in repudierea absoluta a capitalismului liberal, a civismului democratic si a moralitatii traditionale.
Mitul politic antiamerican este asadar inseparabil, daca mergem pe aceasta linie de reflectie, de acela anti-modern, anti-capitalist, anti-burghez, antisemit, anti-crestin si, prin afinitati marturisite sau nu, anti-umanist. Nu ma refer aici, o spun cat pot de clar si categoric, la critica adusa unei politici sau alta a Statelor Unite, un exercitiu perfect legitim, ci la o viziune in egala masura alegorica si pretins-stiintifica, deci nu una strict emotionala, de un program al resentimentului politic, de o stategie pentru care Statele Unite reprezinta simbolul a tot ce propavaduitorii acestei fantasme detestă. America devine marea putere vorace, “hiper-puterea” imperialista, Leviathanul absolut, intruchiparea lui Satan, abisul turpitudinii, imperiul bancilor si al multinationalelor, al corporatiilor corupte si al comploturilor militariste, un fel de cancer al umanitatii care trebuie, mai devreme sau mai tarziu, extirpat.
Asa a vazut America Sayyid Qutb, profetul, ideologul si martirul revolutiei islamiste, ca pe un taram al promiscuitatii, al egoismului meschin, al materialismului cras si al mediocritatii culturale. Atacul din 11 septembrie nu a fost, cum sustin unii, un accident regretabil, ci a fost pregatit metodic si intreprins cu suicidar devotament de oameni pentru care libertatea individului si drepturile sale inalienabile raman o insuportabila sfidare.
O opinie . Atit Nietzsche cit si Heidegger poarta o polemica impotriva ¨nihilismului¨ , asa cum il inteleg ei , mai precis , nihilismul ¨pasiv¨ si burghez ( un eufemism pt. crestin ) , caruia ii opun un nihilism ¨activ¨ , tragic si eroic : nu sint antinihilisti , ci hiper sau supernihilisti , sub masca unui conservatorism pur formal ( dealtfel , posteritatea lor e pe stinga extrema , anarhista ) . Strauss face parte si el din aceeasi famile spirituala ( criticind ¨aspecte¨ ale conceptiilor colegilor sai germani , asa cum si Heidegger il critica pe Nietzsche ) , cu toata straduinta ¨straussienilor¨ entuziasti sau a unor ginditori de buna credinta , dar ¨exoterici¨ , de a ne convinge ca nu e asa . Care e , de fapt , viziunea lui Leo Strauss ? El interpreteaza la fel de liber si de creativ , adica de arbitrar , traditia clasica , precum Heidegger : un simplu suport pt. a-si impune tezele si un caz tipic de ¨traditie inventata¨ ; daca Strauss nu e de-a dreptul un nietzscheean ( v. P. Levine , Nietzsche and the Modern Crisis of the Humanities ) , este totusi foarte aproape de nietzscheanism , iar neo-conservatismul straussian , dincolo de diferentele ¨geopolitice¨ , are note izbitor de asemanatoare neoconservatismului revolutionar german . S-a discutat mult pe aceasta tema . Strauss e citit superficial si literal . El are un dispret profund pt. ¨mase¨ , pt. modernitate si pt. democratie , asa cum are si pt. religia monoteista si pt. morala ( pt. dreptul natural ¨vulgar¨ si nearistocratic , neclasic , dupa el ) , pe care le admite doar din ratiuni de necesitate si sub conditia ezoterismului , elitismul sau filosofic are nuante nihiliste , nu foarte diferite de acelea nietzscheene : in definitiv , acelasi spectru al Romantismului , intr-un (pseudo)conservatism nu doar ¨modernist¨ , ci postmodern . Nu e o intimplare ca straussienii ( Bloom , Fukuyama ) s-au intors la (neo) hegelianism , adica la o conceptie ¨dialectica¨ si revolutionara . Strauss cel real , cel ezoteric , nu e acelasi cu Strauss cel aparent si ¨exoteric¨ , – termeni consecventi averroismului sau filosofico-politic .
Este vorba, cred, de distrugerea unei civilizaţii nu doar pentru că, pur şi simplu, are o semnificaţie morală,ci pentru că are o altă semnificaţie morală,alte repere după care se stabilesc normele valorice, iar acest lucru este văzut ca un pericol îndreptat împotriva propriilor valori. Numai că aderenţa la ceea ce ei declară că ar fi propriile valori(şi mă refer aici la cei care pun în practică radicalismul utopic totalitar)se face prin constrângere. Or asta înseamnă că majoritatea nu prea e convinsă că valorile lor sunt cele care le sunt impuse. Chiar şi cele religioase, dacă e să ne referim la islam, unde interpretările mai liberale din ultimul secol, ca să spun aşa, adică mai apropiată de valorile europene sau americane,sunt etichetate ca eretice şi amendate ca atare. Deci popoarele constrănse să îmbrăţişeze anumite valori rămân perpetuu doar o massă de manevră. Poporul e începutul, atât al binelui cât şi al răului spunea Ştefan Heim în Relatare despre regele David.