U.S. Department of Defense (DOD) a făcut public, de curând, un nou raport semestrial despre situaţia generală din Afganistan. Intitulat „Report on Progress Toward Security and Stability in Afghanistan. July 2013”, documentul în cauză, care are ca destinatar principal Congresul Statelor Unite, are aproape 200 de pagini şi analizează numeroase dintre evoluţiile ce au avut loc în Afganistan în perioada octombrie 2012-martie 2013. Una dintre ariile tematice la care se referă în mod detaliat textul Raportului este – dincolo de tonul general, excesiv de optimist – aceea a problemelor care fac, într-un fel sau altul, ca stabilitatea şi securitatea să rămână, în cazul Afganistanului, mai degrabă obiective realizabile, poate, doar într-un viitor tare îndepărtat (şi, subliniem aceasta, în nici un caz realităţi imediate, solide şi într-adevăr funcţionale, acum, la nivelul întregii ţări).
După 10 ani de eforturi, instituţii vitale încă nu funcţionează
Dintre multele probleme care pot pune pe butuci întreg efortul de stabilizare a Afganistanului întreprins acum de către ISAF şi de către afgani amintim aici în special un set absolut năucitor de lipsuri şi de rămâneri în urmă care se manifestă la nivelul construcţiei şi funcţionării unor instituţii absolut esenţiale pentru supravieţuirea statului afgan. Una dintre problemele-cheie pe care le identifică recentul Raport al DoD este aceea constituită de faptul că avem de-a face cu „resurse umane limitate” (respectiv, dacă e să formulăm în mod mai direct, absolut insuficiente, chiar şi după mai bine de 10 ani de eforturi, pentru a asigura o guvernare eficientă), precum şi cu „o lipsă a unui nivel corespunzător de educaţie formală atât în rândul funcţionarilor, cât şi în rândul populaţiei”. Această situaţie în care o populaţie de mari dimensiuni, în bună măsură neştiutoare de carte, este condusă de un aparat birocratic mult prea mic şi, în plus, insuficient pregătit pentru a face faţă cu succes sarcinilor administrative constituie, afirmă autorii Raportului despre care discutăm aici, o împrejurare de natură să amâne – sau chiar să împiedice – „dezvoltarea unei guvernări stabile şi care să se poată menţine”. Întârzierile şi rămânerile în urmă cele mai grave se pot constata, însă, mai ales în ceea ce priveşte funcţionarea unora dintre categoriile de forţe armate afgane. Raportul pe care îl analizăm aici precizează, între altele, că forţele aeriene afgane (care au un rol realmente vital în controlarea unui teritoriu naţional de aproape trei ori mai mare decât acela al României, ca şi în misiuni de luptă, de observare, de transport şi de rocadă a forţelor) „nu vor fi complet dislocate în teren şi nici complet capabile de misiuni până în anul 2017” (adică până într-un moment plasat la cel puţin doi ani după ce forţele afgane vor prelua, la sfârşitul actualei misiuni a ISAF, responsabilitatea integrală pentru securitatea întregului teritoriu naţional al Afganistanului). Şi alte categorii de forţe afgane sunt caracterizate de un grad notabil de rămânere în urmă, atât în raport cu nevoile, cât şi în raport cu dinamica altor componente ale forţelor naţionale de securitate. Este, de exemplu, cazul entităţii numite APPF (Afghan Public Protection Force), aflată în subordinea ministerului de Interne şi însărcinată cu paza obiectivelor fixe şi mobile străine (cu excepţia celor diplomatice), ca şi cu paza convoaielor (inclusiv acelea care aprovizionează ISAF). Cu efective totale de 16.600 oameni şi cu atribuţii de pază în 147 de locaţii fixe, APPF a demonstrat, până acum, afirmă Raportul DoD, doar „capacitatea de a îndeplini sarcini şi misiuni operaţionale din cele mai simple”, dar nu are încă şi „capacitatea de a îndeplini toate funcţiunile cerute” de numărul şi complexitatea responsabilităţilor care îi revin. La fel, chiar dacă dispozitivele explozive improvizate (aşa-numitele IEDs) folosite de insurgenţi provoacă un număr mare de victime în rândul civililor (2.500 de victime doar în anul 2012) şi al militarilor afgani (4.100 de victime din cadrul forţelor armate afgane, în 2012), efortul instituţional afgan de a recruta, instrui, echipa şi folosi detaşamente specializate în contracararea şi neutralizarea bombelor artizanale este cu mult sub nivelul necesar. Aşa de exemplu, în februarie 2013, forţele terestre afgane (ANA) aveau doar 59 de astfel de echipe (dintr-un total de 230 autorizate), iar Poliţia Naţională Afgană (ANP) avea autorizate şi funcţionale doar 14 echipe (dintr-un total de 88 autorizate).
Nici măcar structuri centrale ale ministerului Apărării nu au un randament acceptabil
În plus, inclusiv în cadrul structurilor centrale ale ministerului afgan al Apărării, ca şi în cadrul Statului Major General (SMG) afgan există încă extrem de puţine elemente administrative şi de comandă care să fie realmente „capabile să opereze în mod autonom”, precum şi destule astfel de compartimente şi comandamente care ar putea deveni eficiente abia la mult timp după sfârşitul lui 2014. Mai precis, dintr-un număr total de 49 de sub-entităţi specializate (birouri, comandamente, direcţii), doar una putea primi, în martie 2013, calificativul CM-1A, care indică faptul că ea poate opera perfect autonom şi cu un nivel pe deplin mulţumitor de eficienţă), alte cinci puteau primi calificativul CM-1B (care indică faptul că „îşi pot îndeplini funcţiile”, dar cu o uşoară monitorizare făcută de ISAF), iar alte opt puteau primi doar calificativul CM-4 (care indică faptul că „departamentul sau instituţia există, dar nu îşi poate îndeplini misiunea”); pentru aceste opt servicii şi direcţii din cadrul ministerului afgan al Apărării şi al SMG afgan şi la nivelul cărora se contată mari rămâneri în urmă, Raportul DoD pe care îl comentăm aici estimează că ele ar putea dobândi un calificativ mulţumitor abia „după 2014”.
În astfel de condiţii, o întrebare extrem de incomodă – dar cumva obligatorie – se conturează în mod aproape natural: cum va putea, totuşi, Afganistanul să funcţioneze în mod autonom, după sfârşitul lui 2014, atunci când instituţii de tipul celor descrise mai sus (instituţii care, repetăm, sunt absolut esenţiale pentru supravieţuirea statului afgan) nu funcţionează, încă, decât cu un randament îngrozitor (şi complet inacceptabil) de redus, după mai bine de 10 ani de construcţie statală cu sprijin occidental continuu şi masiv?
