Alejo Carpentier, “Recursul la metodă”, fragment (1)

Contemplând aceastã urbe ce tot creştea, Primul Magistrat se înfiora, uneori, în faţa schimbãrilor de peisaj, vãzute de la ferestrele Palatului. Vârât el însuşi în afaceri imobiliare, controlate de Doctorul Peralta, construia edificii ce distrugeau o panoramã atât de unitã cu destinele sale, încât orice alterare a ansamblului ei, imediat semnalatã de Intendenta Elmira — „uite acolo…“ „uite acolo…“ — îl alarma, ca un þipãt de cucuvea. Coşurile fabricilor, înãlţate de el, fracţionau, spintecau natura ce nu cunoscuse, decât de puţin timp încoace, urâtele braţe în cruce ale stâlpilor de telegraf. Vulcanul, Vulcanul Strãmoş, Vulcanul Tu- telar, lãcaşul Anticilor Zei, simbol şi emblemã, al cãrui con apãrea pe Stema Naţionalã, era mai puţin vulcan — mai puţin lãcaş al Anticilor Zei — când, în dimineţile coase, umbra sa maiestuoasã se profila, cu pudori de rege umilit, de monarh fãrã curte, prin fumul des şi apropiat, emanat de cele patru guri înalte ale marii Centrale Electrice, recent inaugurate. Verticalizându se, geometrizându se, secţionând poalele munţilor, dealuri, panorama vãilor îndepãrtate, fundaluri de verdeaţă oraşul se închidea asupra Principelui sãu.

Şi cum populaţia se mãrea datoritã unei afluenţe crescânde de ţãrani, muncitori necalificaţi, zilieri, meşteşugari din provincie, atraşi de prosperitatea Metropolei, şi, astfel, se înmulţea cohorta de bunici bolnavi de schistosomiazã, de organisme atinse de vechi malarii, copii scrofuloşi, mâncaţi de amoebe — pradã bogatã pentru ciclicele epidemii de gripã malignã, venite cine ştie de unde —, se înmulţeau înmormântãrile şi cercul de sicrie şi haine cernite se strângea în jurul Palatului Prezidenţial. „Iar ne a cântat Cucuveaua!“, exclama Intendenta Elmira, când vedea apãrând în Piaţa Centralã câte un dric, în drum spre cimitir. „Ducã se pe pustii!“, rãspundea Primul Magistrat, împreunându şi degetul arãtãtor cu cel mic, la amândouã mâinile, ca sã goneascã Spiritele Rele. „Pe matale nu te dãrâmã nici Napolionu“ — sfârşea Intendenta, readucând în actualitate un personaj al cãrui nume era, pentru ea, expresia maximei puteri încrendinţate de Dumnezeu unei fiinţe omeneşti, pentru cã, pornind de la nimic, nãscut în iesle, vorba aia, ajunsese sã stãpâneascã Lumea, fiind în continuare un fiu bun, un frate bun, prieten cu prietenii lui (pânã şi de spãlãtoreasa lui şi a amintit când a ajuns mare!) şi iubãreţ de femei faine de tot, ca aia din Caraibe care l ţinea bine de ce ştiu eu, fiindcã mulatrele şi metisele se nasc cu dracu ntre picioare şi cine a ncercat o datã… (Erau bãrbaţi care lãsau totul, dispãreau, fugeau de acasã, la chemarea Rugãciunii cãtre Sufletul Singuratic, rostitã de Femeile Marii Forţe ce, cu opaiţe aprinse în spatele uşii, repetau, de atâtea ori câte mãrgele au mãtãniile: „Sã alerge dupã mine ca un câine turbat. Amin…“)

Dupã îndelungatã chibzuialã, Primul Magistrat se dãrui cu tinereascã energie — energia ştirbitã de ani când era vorba de alte lucruri — acţiunii ce avea sã reprezinte marea sa operã de ctitor, materializare în piatrã a cârmuirii sale: înzestrarea ţãrii cu un Capitoliu Naţional… Odatã luatã hotãrârea, s a sugerat organizarea unui mare concurs internaţional, deschis tuturor arhitecţilor, pentru a se putea compara idei, proiecte şi planuri. Dar de abia se rãspândi vestea, cã arhitecţii naţionali, recent constituiţi într un colegiu, protestarã, afirmând cã ei erau de ajuns pentru aceastã operã. Şi atunci începu o obositoare dezbatere cu critici, modificãri, discuţii ce impuneau viitorului edificiu o succesiune de metamorfozãri în privinţa aspectului, stilului şi proporţiilor.

Alejo Carpentier, “Recursul la metodă”, traducere de Dan Munteanu Colán ,editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, reprodus cu acordul editurii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *