Dinu Pillat şi puterea rugăciunii

Atunci când se ruga, acasă, seara, vreme de un ceas, tata nu rămânea îngenunchiat în faţa unei icoane anume, nici nu stătea recules, într-o stare meditativă de spirit. Străbătea cu paşi neliniştiţi odăile, cu faţa întunecată de încrâncenare, cu o încruntare teribilă a sprâncenelor sale negre, stufoase. Privindu-i cu înfiorare chipul atât de chinuit în acele clipe, aş fi vrut să-l întreb de ce i se crispa astfel obrazul, atunci când vorbea cu Dumnezeu. Nu am îndrăznit să o fac niciodată, ca să nu-i tulbur şi mai tare sufletul.

Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o de la Văratec, în vara anului 1972, tata îmi spunea că atunci când vrajba şi opacitatea îi împing pe oameni să-şi arunce vorbe grele, să-şi facă rău unii altora şi să rupă toate căile de comunicare între ei, numai prin rugăciune se poate recupera ce pare iremediabil pierdut sau distrus.

Am descoperit în timp, mergând pe firul amintirilor, că tata se ruga în fiecare seară nu numai pentru familia şi prietenii săi, ci şi pentru cei care îl bătuseră până la desfigurare în închisoare, pentru cei care îl prigoniseră, pentru cei care îl duşmăneau. Când mama l-a întrebat odată cum putea să-I ceară îndurare lui Dumnezeu pentru aceia, tata i-a răspuns că pentru ei nu se ruga nimeni şi de aceea nu se puteau mântui.

În cartea Ofrande, mama evocă întâlnirea tatei, de curând ieşit din detenţie, în dreptul cimitirului Bellu, cu torţionarul său. De cum l-a văzut, tata s-a dus la el şi, întinzându-i mâna, i-a spus: “Te-am iertat”. Omul a încremenit şi s-a făcut alb ca varul la faţă. La scurtă vreme de atunci, torţionarul s-a sinucis.

Mă gândesc cât de greu trebuie să îi fi fost tatei să se roage lui Dumnezeu pentru potrivnicul său, dar în acelaşi timp cât de eliberat trebuia să se fi simţit… Poate că zbuciumul de pe figura lui exprima în acele momente de demult tocmai încordarea minţii de a se smulge din propria sfâşiere pentru a veghea cu iubire asupra răufăcătorului. Apoi, când neînţelegerea ameninţa să-l izoleze chiar de fiinţele iubite, ce nu se puteau ridica la înălţimea spiritualizării la care el ajunsese, tata găsea în rugăciune răspuns şi izbăvire.

O prietenă a mea, Carmen Brăgaru, autoarea monografiei Dinu Pillat. Un destin împlinit, mi-a arătat de curând cum anume se petrece miracolul. Atunci când te rogi pentru cei între care nu mai există nici o cale de împăcare, îl invoci pe Isus care se face punte între cei despărţiţi. Puntea aceasta e chiar trupul Lui înviat, invocat în rugăciunea ta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *