Despre începuturi dificile

La 11 februarie 1866 are loc lovitura de stat care îl forțează pe Alexandru Ioan Cuza să abdice. Cei care îi iau domnia formează alianța pe care o cunoaștem sub denumirea „monstruoasa coaliție”. Alianța nu are nimic monstruos, desigur. Este o lovitură de stat dintre cele mai clasice. Se încheie în cursul nopții și decurge conform planului, fără nici o violență. Ceea ce pare însă „monstruos” în acel moment este faptul că liberalii moderați, liberalii radicali sau foștii pașoptiști și conservatorii reușesc să se înțeleagă asupra unei acțiuni comune. Ei cad de acord și asupra necesității aducerii pe tronul Principatelor a unui prinț străin dintr-o dinastie europeană. Așa se face că Locotenenţa domnească trimite emisari în Europa pentru căutarea unui prinț potrivit. Puțini sunt cei care se pronunță pentru un domn pământean. Trompeta Carpaţilor, o foaie „democrată” și cuzistă, dă dovadă de umor, voluntar sau involuntar, atunci când scrie despre turneul diplomatic al lui Ion Brătianu din martie-aprilie 1866 ca fiind o „călătorie de turist după principi disponibili cu almanahul Gotha în mână”.
Evenimentele se derulează apoi cu o repeziciune surprinzătoare. Locotenenţa domnească, compusă din cei care au săvârșit lovitura de la 11 februarie, propune la 30 martie pe principele Carol ce are un nume cu rezonanță, dar pe care doar o mână de oameni îl cunosc în Principate.

Alegătorii fiind chemați să se exprime asupra persoanei acestui necunoscut, guvernul publică la 2 aprilie o proclamație menită să explice importanța votului pentru Carol și prestigiul dinastiei căreia îi aparține. El este prezentat ca ruda „puternicei” familii regești a Prusiei care „a dat pe Frederic cel Mare” și care a făcut dintr-un mic ducat „unul din cele mai puternice regate ale Europei”, și a familiei Bonaparte, „însemnată de mâna lui Dumnezeu, ce a dat lumii încremenite doi Napoleoni care, adorați ca niște semizei, o conduseră cum conduce magnetul fierul, la democrație, la respectul naționalităților, la gloria cea adevărată și nepieritoare”. Iar tatăl său, Carol Anton, este descris drept „capul partidei liberale a națiunii celei mai liberale și celei mai învățate din lume, a națiunii germane”. Importanța venirii unui astfel de ilustru prinț pe tron echivalează cu un „moment sacru, în care în adevăr cerul se deschide pentru România spre a înregistra nemurirea ei ca națiune”. Numai prin el România își va putea „îndeplini misiunea ce i-a însemnat Providența. În picioare dar, români! Ora mântuirii a sunat.” Cuvintele prin care guvernul cheamă la vot nu lasă nici un dubiu: supraviețuirea națiunii este în joc, iar votul în sine ia aspectul unui act de devoțiune creștină. Înarmat cu un astfel de apel de mobilizare, guvernul are ambiția ca plebiscitul să se desfășoare bine și ca rezultatele să fie unanime. Se dă ordin să se delege și „oameni de credință spre înlesnire și grăbnicie”. Va fi cu folos. Votul din zilele de 2-8 aprilie devine un plebiscit (au fost, pare-se, 685 969 voturi pentru și doar 224 împotrivă).

Cuvintele de mai sus sunt sincere, chiar dacă transpare un oarecare patos menit să dea solemnitate momentului. Străinul Carol este văzut ca prețul ce merită plătit pentru a obține protecția marilor puteri și sprijinul lor pentru garantarea autonomiei politice față de Poartă (independența fiind deocamdată de neconceput). Imediat după încheierea plebiscitului, sunt organizate alegeri pentru o nouă cameră ce devine Constituantă și care votează și ea, într-o ședință de-a dreptul furtunoasă, în favoarea principelui. 10 mai este ziua în care noul prinț debarcă la Giurgiu de pe un vas austriac, după o călătorie incognito și nu lipsită de risc prin marele Imperiu care nu vedea cu ochi buni instalarea unui principe de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Principatelor.

Constituția este votată în vara aceluiași an, nu fără discuții aprige. Însă consensul de la 11 februarie este foarte repede dat uitării, coalizații de ieri devin rivali pentru a ajunge la guvernare. Constituția nu reușește să fie liantul între viziunile politice prea divergente, iar inamicul comun ce trăiește undeva în Europa în exil, Cuza, nu este o amenințare serioasă. Începutul anului 1869 aduce primele contestări ale dinastiei, după ce primii ani de domnie ai lui Carol sunt relativ liniștiți. Atmosfera de ostilitate faţă de monarhie şi faţă de Prusia este rezultatul mişcării de agitaţie a opiniei publice iniţiate de liberalii radicali. Radicalii sunt stăpâniți de puternica personalitate a lui Ion Brătianu, alături de care merg mână în mână fratele său Dumitru, fraţii Golescu, C.A. Rosetti și Eugeniu Carada. Ei sunt „roșii”, adică foștii pașoptiști, al căror vis de la 1848 se realizează doar parțial în 1866: un stat autonom, departe de a fi însă independent, și o constituție liberală care garantează și protejează un mare număr de drepturi. Înfrângerea lor electorală din martie 1869 când ajung în opoziție, concomitent cu afirmarea grupărilor liberale din jurul lui Mihail Kogălniceanu şi, respectiv, Ion Ghica, şi, mai ales, dizgraţia în care cad din cauza presiunilor externe exercitate asupra lui Carol şi asupra miniştrilor în urma măsurilor antievreieşti, îi determină să se considere în opoziţie.

Prin presă, agitaţii şi dezbateri publice creează o stare de spirit de nemulţumire în opinia publică, se declară adepţi ai ideilor republicane şi colaboratori ai comitetelor republicane din statele occidentale, sprijină acţiuni sediţioniste din imperiile vecine, fac presiuni asupra lui Carol pentru a fi rechemaţi la guvernare. Rezultatul acestor eforturi devine vizibil în vara anului 1870, când se fac auzite propuneri de schimbare a regimului. Mișcarea de la Ploiești, efemera republică, este un eșec, însă „roșii” recidivează în martie 1871. Colonia germană din Bucureşti organizează un banchet pentru sărbătorirea aniversării nașterii împăratului Wilhelm I, la nici două luni după proclamarea Imperiului. Manifestanţii strigă lozinci republicane, aruncă cu pietre în geamuri, poliţia nu reuşeşte să îi împrăştie. Guvernul, tolerând evenimentul, nu ia nici o măsură. Armata este nevoită să intervină până la urmă. Tulburările sunt urmate de schimbarea guvernului. Spiritele se vor calma de acum înainte. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, este guvernul conservator care pune capăt instabilităţii politice din primii cinci ani ai monarhiei constituţionale şi care va avea o durată de viaţă respectabilă, în comparaţie cu guvernele ce l-au precedat începând cu 1866 (și a căror durată medie de viață nu a depășit şase luni).

Reformele ambițioase modernizatoare lansate de Carol hrănesc și ele din plin disputele politice din primii ani ai domniei sale. Tânărul principe de Hohenzollern a primit o educație militară în armata prusiană, una din cele mai puternice și mai organizate armate din Europa vremii. El are ambiția de a dezvolta armata micului stat al cărui tron ereditar i-a fost încredințat în mai 1866. Tot din dorința de a ridica Principatele la nivelul țărilor „civilizate”, el ține cu orice preț ca statul să înceapă construcția de căi ferate. Aceste ambiții se lovesc însă de starea proastă a finanțelor publice. Datoria este uriașă, bancherii occidentali dau împrumuturi cu dobânzi usturătoare, tânărul stat nefiind capabil să ofere suficiente garanții de stabilitate și de dezvoltare.

În primii ani de domnie a principelui de Hohenzollern, Principatele navighează cu dificultate printre incertitudinile politicii internaționale și strategiile marilor puteri din regiune, încercând să-și afirme suveranitatea. Diversele grupări politice privesc cu atenție deciziile statelor vecine și ale marilor puteri. Liberalii radicali au ochii ațintiți cu precădere asupra Franței care este înfrântă și umilită de Prusia în vara lui 1870. Pe tot parcursul anului 1870 și mai ales după înfrângerea Franței, campania antidinastică a radicalilor munteni este continuată cu îndârjire, sentimentul public fiind uşor de speculat în clipele când pe tronul României stă un „prusac”, pe când inima ţării este alături de „gintele latine”. Sentimentul public, mai ales cel din orașe, este cu precădere filofrancez, lumea plânge pe ruinele Franței şi ostilitatea împotriva „neamțului” creşte. Prusia duce greul unificării germane, însă are în persoana lui Otto von Bismarck o mână de fier. Rusia depune numeroase eforturi pentru a redeschide „chestiunea orientală” și nu își ascunde ambițiile privind Marea Neagră. Imperiul otoman nu mai este ceea ce a fost, este în plin proces de modernizare, însă dorește să își mențină capacitatea de control asupra Balcanilor și asupra Principatelor. Imediat după instalarea sa pe tron, Carol merge la Constantinopol pentru a obține recunoașterea sa de către Sultan. Deplina independenţă este ambiția sa, singurul statut pe care îl vede potrivit rangului său de descendent al unei mari case regale.

Principele însuşi acceptă uşor integrarea sa în imaginarul simbolic naţional. Participarea la gesturile simbolice (inclusiv la riturile bisericii ortodoxe) şi la retorica naţională legitimează şi consolidează propria sa poziţie şi corespunde ambiţiei sale de a obţine independenţa cât mai curând posibil, demonstrând totodată faptul că este parte integrantă a entităţii naţionale şi că îi îmbrăţişează valorile şi tradiţiile. Nu este vorba de o adoptare totală a valorilor româneşti, ci de o selecţie a acelor simboluri şi imagini ce au legătură directă cu autodeterminarea naţională şi cu lupta pentru independenţă, reprezentate ca elemente dominante ale istoriei românilor. Mai ales după liniștirea acțiunilor antidinastice, acest „sindrom al independenţei” va avea un puternic potenţial de coeziune între societate şi prinţ. Și îi va asigura lui Carol o lungă domnie, la care nimeni nu îndrăznea să viseze în mai 1866.

Un comentariu

  1. Prezentare concisa a acestor momente din istoria reala
    a României!
    Aceste publicatii trebuie facute cunoscute unui public cât mai larg si in special tinerilor liceeni.
    Felicitari si toata admiratia mea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *