Chiar dacă originea îi este în Statele Unite, Asterios Polyp a fost recompensată cu Grand Prix de la Critique de l’ACBD în 2010 și Fauve d’Angoulême – Prix Spécial du Jury în 2011. Deci dacă este băgată în seamnă de francezi nu se poate să nu fie o adevărată bandă desenată.
David Mazzucchelli a avut un traseu foarte interesant al carierei, începând-o la Marvel lucrând la Daredevil, producând destul de repede împreuna cu Frank Miller un clasic al genului cu Born Again, apoi la DC repetând performanță cu Batman: Year One, după care a abandonat cam pentru totdeauna banda mainstream. De fapt pe cea cu supereroi. Eu am o ipoteză, poate cam greu de crezut, cum că romanul grafic este mult mai mainstream decât o chestie cu Batman. Dacă spre sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 o mulțime de artiști și scenariști au abandonat ringul benzii cu supereroi, migrând fie către Dark Horse, Image sau către subediturile Marvel și DC mai permisive cu autorii, Mazzucchelli a făcut un pas și mai mult în afara arealului acesta publicându-și propriile reviste antologice precum Rubber Blankets.
Apoi, împreună cu Paul Karasik a realizat o adaptare în bandă desenată a lui City of Glass în cadrul unui proiect inițiat și editat de Art Spiegelman. Iar de atunci până în 2009, cu excepția unor apariții succinte în câteva antologii de la Fantagraphics și D+Q nu prea a mai produs vreo altă operă. În niciun caz nu una substanțială ca mărime.
Și apoi a venit Asterios Polyp, un roman grafic, complet diferit față de Mazzucchelli de până atunci, nu impresionant de lung, dar oricum spre partea asta a spectrului, tipărit aproape complet în cian și magenta, cu rare pete de galben, fără tuș negru, despre un arhitect, personajul eponim, care nu a ridicat vreodată o clădire și viața lui dărâmată, narată de fratele său geamăn ce a murit la naștere. Aș mai zice și că este construită pe fundația unor mituri grecești, tematic Odisea împreună cu mitul androginului și narativ Orfeu, dar banda asta nu are substrat în care să fie săpată o fundație. Nu are subtext, totul este la vedere, orice referință semnificativă este explicată, orice truc formalist important este fie exploatat în cele mai didactice metode, fie disecat de personaje. Ceea ce o face să fie o lectură destul de superficială. Însă este de o superficialitate holografică. Suprapunând dualități, mai ales implicit/explicit sau conotativ/denotativ, până la dizolvarea lor, când se crează iluzia profunzimii prin modul cum diferite nivele ale textului interacționează odată ce se află pe același plan. Și e o profunzime potențial mult mai pronunțată decât ar putea oferi un simplu eșec matrimonial punctat cu referințe la călătoria lui Ulise sau iubirii dintre Orfeu și Euridice. Cât de potentă este iluzia în schimb, asta nu aș ști să spun. Probabil că depinde de gustul fiecăruia pentru formalism.
Și Asterios Polyp este formalism. Stilul este conținutul. Forma este funcția. Povestea se întoarce asupra sieși, reiterând scene cu diferite filtre estetice pentru a consolida idei până când se devorează asemeni Ouroborosului. Personaje, fiecare desenat cu un stil distinct, având cromatică specifică, tipuri de litere și baloane de dialog personale, își fac simțite ideile și sentimentele lăsând pagina să fie acaparată de manierismele prin care estetica lor este creată. Simbolurile grafice, canale, baloane, borduri, structura paginii, culoare, nu sunt doar receptacule pentru narațiune, sunt însăși povestea, căci ele trebuie decodificate pentru a atinge miezul narativ. Și totuși, este o lectură mult mai lejeră și inteligibilă decât aproape orice banală bandă cu supereroi. Într-un fel este dezamăgitor.
Asta pentru că în ciuda artificiilor povestea este una foarte simplă. Este o călătorie. Care se repetă de trei ori. O călătorie în prezent, Asterios părăsindu-și apartamentul după un incendiu, abandonându-și întreaga viață încercând să construiască una nouă, oprindu-se într-un oraș vai de capul lui din mijlocul Statelor Unite, paradoxal ținând cont de aluziile mitologice, continuând de abia atunci când se întâlnește cu Ciclopul acestei povești. O călătorie interioară, onirică, în care Asterios reconciliază dualitățile din propriul psihic. Și una în trecut, cu traseu simetric celei din prezent, episoade declanșate parcă de memorie involuntară, în care aflăm trecutul său academic, relația cu fosta lui soție și descoperim evenimentele care au dus la divorțul lor, totul aparent narat de fratele mort; de fapt construite, narativizate, plasate într-un anumit cadru și simplificate de o anumită componentă a psihicului lui Asterios.
Prin această repetiție găsim noi sensuri. Unele care deja se intuiau, altele noi. Este puțin nesatisfăcător că totul se închide perfect într-un nod, că aproape fiecare element are o semnificație precisă care se clarifică pe parcurs, că cititorul trebuie să muncească atât de puțin și că imaginația sa, propriul spirit critic nu sunt puse la treabă. Este aproape didactic. De fapt este foarte didactic. Cu greu putea fi altfel o bandă despre doi profesori. Este un adevărat manual despre structură și narațiune grafică și stil și caracterizare vizuală. Este o bandă desenată care te învață să o citești, pe parcurs ce o citești fiind propriul manual de instrucțiuni pentru ceva ce nu necesită neapărat prea multe detalii.
Și tendința asta apare de obicei în cazul unor autori amatori, care nu au destul de multă încredere în propriile idei, concepte și forțe, care poate își suprestimează avântul ideii și subestimează capacitatea cititorului, caz în care supra-explică. Ceea ce salvează Asterios Polyp de la o asemenea soartă sunt două lucruri simple. Mazzucchelli nu este deloc un amator. Este un adevărat maestru. Tot ceea ce își propune, poate realiza. Indiferent că înseamnă stil, figură, personaj sau secvență, o poate pune pe hârtie aparent fără efort și niciodată nu-și propune chestii facile. Este conștient de asta. La suprafață deloc muncită, parcă turnată din prima încercare, parcă tipărită eronat, găsită în stare brută atât de aproape totuși de perfecțiune, dar lipsită de orice fel de rigiditate sau ofuscare.
Apoi, Asterios Polyp nu își propune să învețe cititorul ceva despre viață sau artă sau vreo anumită formă de experiență. Chiar dacă se ia în serios ca obiect artistic, nu pune deosebit de mult preț pe ideile conținute. Ceea ce nu înseamnă că nu se poate învăța ceva din ea, dar nu asta pare a fi intenția textului. Orice moment cu iz de prelegere nu numai că are o realizare grafică originală, dar servește unui scop narativ imediat. Iar pasajele în care naratorul sau vreun personaj explică diferite concepte, ele au rolul de a debloca alte pasaje din text. Chiar dacă aparent sunt cele mai didactice dintr-o bandă desenată cu un ton deosebit de profesoral, cititorul are de fapt cel mai puțin de învățat din ele. Nimic nu iese în afara operei, căci este un adevărat solid platonic. Simetrică, regulată, cristalină, ermetică.
Și totuși aerisită, perfect citibilă, amuzantă, cu momente prețioase și emoționante, cu altele dezinhibate, naturale. O studentă la arhitectură îmi spune că ar captura foarte bine atmosfera din școlile și atelierele din facultatea ei. Deci în ciuda experimentării constante (care oare mai poate fi numită experimentare dacă este realizată cu măiestriei și precizie?) nu este rece, ba din contra, găsește căldură și umanitate și viață în cele mai aride terenuri. Face cititorul să simpatizeze un personaj rece, distant, egocentric, pentru care totul în viața îi survine fără efort. Trasformă superficialitatea lui Asterios dintr-un bug într-un feature.
Pe bune! Asterios este prezentat aproape permanent din profil, cu capul un cerc puțin decupat, trăsăturile sugerate din câteva linii. Iar asta mi se pare unul dintre cele mai bune designuri de personaje din istoria recentă a benzii desenate căci este țesut în întreaga substanță a poveștii. Este simplu, modern, precum filozofia sa, construit din forme geometrice clare, fără decorație, doar funcționalitate. Aproape tot timpul privește către dreapta sau către stânga, precum personajele de pe amforele grecești. Ceea ce îl face să pară mereu în mișcare, nestatornic, încercând să atingă o anumită destinație, anume să-și regăsească jumătatea mai bună. Este dual, mai mult de atât, dihotomic. Este superficial, bidimensional. Poate ironic, momentul când primește adâncime, când evadează din modelul binar prin care percepe lumea, este cel în care își pierde vederea stereoscopică. Peste trei sute de pagini de teme și idei și motive și momente narative și caracterizare sunt strânse într-o mână de linii și forme.
Mi-a plăcut banda asta. Cred că v-ar plăcea și vouă. Dar poate varia în grade de amplitudine cât de mult.
Foarte necesar si inteligent articol. Sa speram ca o editura romaneasca va lua in curind decizia sa traduca lucrarea lui Mazzucchelli. Sint foarte interesat, desigur, de o dezvoltare a tezei blasfemice (he,he) cum ca „romanul grafic e mai mainstream decit Batman”. In articol se spune ceva despre acccesibilitatea lui Asterios, in raport cu efortul la care te sileste un Batman. Dar efortul asta nu-i doar un efort de perceptie? Adica am senzatia ca unii autori mai recenti de benzi cu supereroi complica oarecum inutil angulatia, forteaza anatomic si optic raccourci-urile, fragmenteaza imaginea, toate astea ca sa ingreuieze lectura in sensul cel mai fizic al cuvintului. Sau introduc replici disparate, ca sa creeze senzatia ca „e scris adinc”, vorba lui Caragiale? Cind, de fapt, dincolo de „complicatia” asta nu exista nicio „complexitate” autentica. Intreb. Am o banuiala in sensul asta, pentru ca unele comics-uri de genul acesta mi s-au parut greu de urmarit, fara sa mi se para ca ele au realmente „ceva de ascuns”. Dar n-am citit suficient ca sa ma edific. De-aia apelez la un cunoscator. In ceea ce priveste Asterios, profunzimea (si articolul spune asta la un moment dat, dupa ce parea ca are de gind sa o ia in cu totul alta directie si sa evalueze negativ banda) nu tine de referintele culturale transparente, ci de momentele emotionale, reflexive, de consistenta atmosferei etc. Apropo de tangajul discursului tau, de meandrele lui care par sa duca in directii diametral opuse. Stilul acesta poate parea incoerent si inconsecvent, dar mie imi place. Pentru ca e gindire transcrisa pe viu, onesta.