Ideea organizării clericilor în sindicate nu a avut şi nu are o trecere prea mare în societatea românească. Inclusiv din motive istorice, cât se poate de justificate. Îndeosebi în intervalul 1945–1947, comuniştii – care pregăteau un asalt decisiv asupra Sfântului Sinod ortodox – au încurajat diverse răzmeriţe ale clericilor în mai multe centre eparhiale. Aceste revolte – îndreptate împotriva ierarhului (fie el patriarh, mitropolit, episcop) – s-au exprimat inclusiv prin intermediul sindicatelor (o nouă lege a sindicatelor intrase în vigoare în 1945).
Şi totuşi, într-o societate liberă, care nu este sub ocupaţie sovietică, cu o legislaţie (inclusiv a muncii) apropiată de cea a ţărilor UE, de ce nu şi-ar găsi locul şi sindicate ecleziastice? A fost o întrebare care s-a pus după 1990; şi nu a fost chiar absurdă, dat fiind că cea mai mare parte a salariului unui preot este achitată de stat. De aici au pornit şi tentativele unor preoţi de a se organiza în sindicate; astfel de încercări s-au vădit mai ales începând din 2007–2008. Această formă de organizare a venit şi din dorinţa de transparenţă, de limitare a unor eventuale abuzuri ale ierarhilor (mitropoliţi, arhiepiscopi sau episcopi), în contextul în care în unele centre eparhiale era de notorietate faptul că anumite parohii se obţin prin stimulente financiare, fiind repartizate arbitrar, nu neapărat în funcţie de calităţile pastorale, spirituale şi misionare ale preotului candidat. În mai multe rânduri presa a relatat astfel de cazuri.
Subiectul este foarte complicat şi se pretează unei analize mai extinse. Se pune şi întrebarea: de ce este 2007 un punct de reper? Aderarea la UE explică avântul spre asociere a clericilor din diverse eparhii? Pe scurt, cred că la dorinţa de a fi reprezentaţi mai bine în faţa capilor Bisericii Ortodoxe s-a adăugat criza de autoritate de la vârful ierarhiei (disputa acerbă pentru succesiunea patriarhului Teoctist, decedat la 30 iulie 2007), care a încurajat iniţiativele de asociere sindicală în cuprinsul mai multor mitropolii. Invocând autonomia Bisericii şi faptul că sindicatul are obiective total incompatibile cu slujirea sacramentală, ierarhia ecleziastică a contestat în instanţă recunoaşterea unor astfel de sindicate şi a câştigat la recurs. Un asemenea caz s-a petrecut la Craiova, în cadrul Mitropoliei Olteniei, unde câteva zeci de preoţi au solicitat înfiinţarea unui sindicat al clericilor, intitulat „Păstorul cel bun“. Prima instanţă a admis cererea, respingând obiecţiile Mitropoliei. Însă la recurs preoţii pro-sindicalişti au pierdut. În faţa acestei situaţii s-au adresat CEDO. În final, în decembrie 2012, Curtea de la Strasbourg le-a dat dreptate clericilor sindicalişti; probabil a contat foarte mult şi faptul că cea mai mare parte a salariilor preoţilor (peste 60%) este achitată de la bugetul de stat, clericii fiind asimilaţi funcţionarilor (având, prin urmare, dreptul de asociere în sindicate).
Însă după aproape cinci ani de lupte şi hărţuieli în sânul Mitropoliei Olteniei, este foarte posibil ca această victorie juridică să fie à la Pyrrhus: între timp, Sfântul Sinod şi Mitropolia – potrivit unor surse – au reuşit în mare măsură dezbinarea lor şi amăgirea unora cu funcţii, dovedindu-se odată în plus cât de vulnerabili sunt preoţii care sfidează autoritatea ierarhului.
