Vârstele iubirii: Dostoievski, Proust şi Kundera

Oamenii au iubit dintotdeauna, dar nu întotdeauna au iubit în acelaşi fel. Există feluri de a iubi care astăzi, nouă, moderni târzii şi post-moderni, nu reuşesc să ne mai spună nimic, ne trezec doar curiozitate şi poate, cel mult, un zâmbet afectuos. Cine mai poate citi un poem al trubadurilor de demult, fără un surâs indulgent în colţul gurii? Toate metaforele senine, chiar şi în ardoarea sentimentelor pe care le exprimă, tot ceremonialul copilăresc al curtării, toată puritatea ostentativă a iubirii nu mai sunt decât imagini, artificii, ornamente incapabile sa suscite în noi gândul iubirii. Îşi mai închipuie oare vreun poet muza în postura paradisiacă în care a imortalizat-o Dante pe Beatrice ?  în cosmosul magic şi eroic al Isoldei ? sau măcar în atmofera cavalerească a Julietei ? Nu, cu siguranţă nu. După atâtea secole de iubire spiritul nostru, deşi nu s-a saturat de iubire, ba poate că o caută cu aceeaşi înfrigurare ca şi Cei Dintâi, şi-a alterat sensibilitatea, şi-a complicat structura, s-a cicatrizat şi s-a dilatat, astfel încât nu mai poate iubi aşa cum Dante a iubit-o pe Beatrice, Petrarca pe Laura, ba nici chiar aşa cum Werther a iubit-o pe Charlotte. Trăim, după toate probabilităţile, într-o altă vârstă a dragostei.

De unde vine sentimentul nostru de iubire şi cum arată el ? Trei sunt sursele şi ipostazele sale primare: iubirea febrilă şi demoniacă post-romantică a lui Dostoievski, iubirea cerebrală, rafinată şi neliniştită a lui Proust şi, în sfârşit, iubirea carnală, dezinhibată şi freudiană a lui Kundera. Aceste trei forme ale iubirii stau la baza întregii game de sentimente amoroase ale prezentului, fie în viaţa noastră, fie în cărţile scriitorilor de azi, fie în cel mai banal serial de televziune. Desigur, mă refer aici la iubire înţeleasă ca pasiune şi nu ca amiciţie, camaradenie, în sfârşit, căsnicie, sentimente înrudite, dar care apar abia atunci când pasiunea se stinge sau, în orice caz, îşi schimbă în mod radical natura astfel încât ne-am abate prea mult de la subiect dacă ne-am opri asupra acestor subtile metamorfoze care se petrec, în timp, cu sentimentele dintre doi îndrăgostiţi.

De la Dostoievski iubirea noastră moşteneşte tot ceea ce ţine de disperare, de nestăpânit, de contradictoriu, ba chiar de morbid, într-un cuvânt de demoniac, însă fără teatralitatea şi grandoarea iubirii romantice. Iubirea dostoievskiană nu are nevoie de gesturi grandilocvente, de grădini italiene şi de cadre ieşite din pânzele lui Caspar David ; ea irumpe în mediul nostru cotidian, sumbru şi anost, asemeni unei stele, însă vorbim de o stea întunecată, nu de un luceafăr ; este o iubire intensă, dar destructivă, o iubire care ascunde în ea sentimentul fatalităţii, precum iubirea lui Dimitri Karamazov pentru Agrafena Alexandrovna sau a lui Parfeon Rogojin pentru Nastasia Filipovna. Aceasta este iubirea tuturor nefericiţilor predestinaţi care nu sunt capabili de sublimarea disperării şi de temperarea febrei prin rafinament, prin ludic sau prin cerebralitate. Ea adună laolaltă sub zodia sa cartoforul inveterat din cel mai luxos cazinou de pe Calea Victoriei şi ucigaşul din dragoste din ultimul sat valah de la ştirile orei cinci.

Odată cu Proust iubirea capătă un rafinament şi o subtilitate pe care nu a avut-o niciodată, nici chiar în epoca libertinilor, caci deşi împărtăşeşte cu iubirea libertină dezinvoltura, intelectualitatea şi un anume rafinament, ea se caracterizează printr-o maturitate gravă, rezultat al experienţei acumulate şi al autoreflexiei. Din acest motiv, orice este brusc, violent, intempestiv, ori doar zglobiu, dispare în iubirea proustiană, iar patosul şi disperarea nu pot aici atinge decât sentimentul neliniştii şi al geloziei. La drept vorbind, spre deosebire de iubirea dostoievskiană, în iubirea proustiană – ca şi în iubirea kunderiană – nu există sentimentul tragicului, ci doar un ennui discret şi o dramă senină, plină de eleganţă. Albertine nu poate inspira crime, năpaste, febre primejdioase, ci doar dubii, autochestionări, rememorări şi suplicii dulci, nelinişti estetice, în miros de cafea şi de madeleine.

A treia şi ultima formă de iubire a timpurilor noastre este cea mai frecventă şi cea mai clişeizată, deşi evident ea nu este exclusivă. Iubirea la Kundera este în primul rând carnală, o expresie fiziologică învăluită în necesităţi psihologice. Ea nu este nici violentă şi febrilă, atingând uneori misticul, ca în cazul iubirii dostoievskiene, dar nici cerebrală, reflexivă şi sublimată ca în cazul iubirii proustiene. Ea poate fi asociată aventurii sau devotamentului, poate fi ocazională sau statornică, întâmplătoare sau intenţională, dar rămâne la fel de « uşoară » şi, în acelaşi timp, la fel de abisală. Tomas şi Tereza sunt cuplul  reprezentativ al acestei forme de iubire, expresia sa masculină şi feminină tipică, dar toate personajele lui Kundera iubesc şi sunt iubite, iar expresiile masculine şi feminine ale acestei iubiri trec prin rocade de gen la nivelul personajelor, aşa cum se întâmplă cu Franz şi Sabina, ceea ce anulează de fapt diferenţa dintre feminin şi masculin. La Kundera iubirea este experienţa obişnută a prezentului uman de astăzi, oniricul, romanticul, demoniacul şi toate celelalte categorii estetice ocupând doar interstiţiile acestui element compus eminamente din trup şi psihic.

Vârsta noastră a iubirii este alcătuită din toate aceste trei forme ale iubirii, fie în starea lor relativ pură, fie în combinaţii, încrucişări şi hibridizări de tot felul. Ele alcătuiesc imaginarul nostru amoros post-romantic, post-eroic şi post-dantesc. Cu toţii ne regăsim în ele fără să o ştim, le citim reluate şi îngroşate în noi şi noi romane de dragoste tipărite pe bandă rulantă după calapoduri gata-făcute, le vedem în fiecare seară pe micul ecran, şi aşa mai departe, încât nici măcar nu le mai conştientizăm, însă le recunoaştem familiaritatea, spre deosebire de poemul lui Dante, piesa lui Shakespeare sau opera lui Wagner. Va fi ea depăşită cândva, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut ? Nimic nu ne poate face să răspundem negativ la o astfel de întrebare. Vom reveni oare vreodată la forme revolute de iubire ? Nici acest lucru nu poate fi exclus. Vârsta noastra se caracterizează printr-o viziune rectilinie a istoriei, însă, la nivelul timpului, ea este încă prea fragedă pentru a trage concluzii cât de cât solide şi apoi întoarceri, cel puţin întoarceri viccoene, s-au mai vazut chiar şi în timpurile noastre, în sfârşit orice certitudine în res extensa este de la sine exclusă. Între timp iubim, iubim cu Dostoievski, Proust şi Milan Kundera.