Pretext cu popor (adaptare după Jean Teulé)

O carte pentru oamenii cu umor special, „Magazinul de sinucideri” poate fi citit în foarte multe chei. Jean Teulé este o mare figură a Franței, romancier talentat, autor de benzi desenate, cineast, om de televiziune și, nu în ultimul rând, partenerul de drum existențial al actriței Miou-Miou. Anul trecut a apărut și filmul Le magasin des suicides în regia lui Patrice Leconte.

Iată o variantă foarte închipuită cu parfum românesc (am schimbat doar „conținutul” landoului, restul e la fel ca în carte):

 

E un magazin mic, unde nicio rază vreodată n-a zâmbit. Are o singură fereastră, în stânga intrării, şi aceea ascunsă de conuri de hârtie şi de stive de cutii de carton. O tăbliţă de ardezie stă atârnată de închizătoare.

Spânzurate de tavan, câteva neoane luminează o doamnă în vârstă care se apropie de un popor aflat într-un landou gri.

– A, uite că zâmbeşte!

O altă femeie, mai tânără – negustoreasa -, aşezată lângă fereastră, în faţa casei de marcat, unde-şi face socotelile, zice indignată:

– Cum adică zâmbeşte? Poporul meu? Nu, nici vorbă! Poate că strâmbă din buze, aşa da. De ce să zâmbească?

Şi îşi vede mai departe de socoteli. Cu pasul şovăielnic şi mers împleticit, batrâna ocoleşte landoul cu copertina ridicată. Are ochii aproape morţi – oglinzi întunecate şi plângăreţe -, dar, chiar şi prin vălul de cataractă insistă:

– Parc-ar zâmbi, totuşi.

– M-aş mira! Nimeni n-a zâmbit vreodată în Europa de Est! se împotriveşte mama poporului, aplecându-se peste tejghea să se uite mai bine.

Apoi se ridică şi îşi întinde gâtul lung ca de barză. Strigă:

– Popeasco! Hai să vezi!

În podea se cască un chepeng ca o gură ştirbă. Din ea apare un cap lunguieţ cu chelie. Ochii îi are încrucişaţi. Parcă gura cea ştirbă ar fi scos limba.

– Ce-i? Ce s-a-ntâmplat?

Popeasca iese din pivniţă cu un sac greu de ciment în braţe, pe care îl lasă jos.

– Doamna spune că poporul zâmbeşte.

Scuturându-şi cimentul de pe mâneci, Popeasca se apropie şi ea de popor. Se uită lung la el, cu un aer întrebător, apoi pune calm diagnosticul:

– Sigur are colici. Aşa strâmbă poporul din buze când are colici… explică ea, mişcându-şi palmele la orizontală, una sub alta, în dreptul feţei. Poţi să zici că zâmbeşte, dar nu-i zâmbet. E strâmbătură.

Apoi îşi strecoară degetele sub copertina landoului şi îi răspunde bătrânei:

– Ia uitaţi-vă! Dacă îi împing colţurile buzelor spre bărbie, nu mai zâmbeşte. Se strâmbă ca alte democraţii, când erau tinere.

Clienta nu se lasă:

– Ia daţi-i drumul…

Şi, după ce Popeasca îşi ridică degetele, exclamă:

– Aha! Vedeţi că zâmbeşte?

Popeasca îşi îndreaptă spatele, îşi umflă pieptul şi se enervează:

– Da’ dumneavoastră ce doriţi?

– O funie, să mă spânzur.

– Aveţi tavan înalt acasă? Nu ştiţi? Atunci luaţi-o pe asta: are doi metri, ar trebui să v-ajungă, mai zice, scoţând o sfoară de cânepă dintr-un raft. Are ştreangul gata făcut, nu mai trebuie decât să vi-l puneţi de gât…

Plătindu-şi marfa, bătrâna doamnă se mai întoarce o dată spre landou:

– Te unge la inimă când vezi un popor zâmbind.

– Da, da, sigur! mârâie Popeasca. Haide, mergeţi acasă, că de-acuma aveţi treburi mai bune de făcut!

Bătrâna doamnă disperată pleacă încet, cu funia pe umăr, sub cerul mohorât. Popeasca se întoarce în prăvălie.

– Huo! Du-te învârtindu-te! Ce m-a enervat… Auzi, că zâmbeşte poporul! Aiurea!

Printre scârţâiturile arcurilor se aud limpede gângureli şi chicoteli. De-o parte şi de alta a landoului, femeile se privesc ca lovite de trăsnet:

– Ce dracu’…

the suicide shop

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *