Statul nord-african care în 1951 oficial se elibera definitiv de sub servituţile diverselor stăpâniri externe – otomană, italiană – a cunoscut peste 40 de ani de dictatură. Faimosul colonel Muammar Gaddafi a înlăturat fragila monarhie şi a condus cu mână de fier ceea ce oficial se numea Jamahyria, adică “statul maselor”. Conform Cărţii Verzi, documentul oficial al regimului gaddafist, poporul conducea direct ţara în timp ce parlamentul şi partidele erau considerate doar instrumente de asuprire, de care libienii nu aveau nevoie. În fapt, Gaddafi devenise stăpânul ţării şi o guverna printr-un amestec ciudat de teroare, mită şi negociere cu o parte din triburi. Dar a venit valul revoluţiilor arabe, aşa-numita Arab spring, declanşată la finalul anului 2010, odată cu sinuciderea unui negustor tunisian de legume, hăituit de autorităţi.
În Libia mai existaseră anterior revolte locale, generate de islamişti sau de separatiştii din Benghazi dar ele fuseseră suprimate fără mari probleme de regimul de la Tripoli. Cu toate acestea, revolta izbucnită la începutul anului 2011 în oraşul Ben Ghazi din Est s-a transformast repede în război civil şi avea să ducă finalemnte la înlăturarea liderului tiranic, a familiei sale şi a Jamahiriei ca regim politic. În mod simbolic, steagul verde al regimului a fost dat jos şi înlocuit cu cel regal, chiar de când a început rebeliunea. Libia marca simbolic o întoarcere la ceea ce fusese anterior dictaturii, anume monarhia. Figura fostului rege Idris, care a domnit între 1951 şi 1969, flutura pe afişe şi postere în Ben Ghazi şi în celelalte oraşe eliberate de rebeli, mai ales în Estul ţării, în Cirenaica.
Evident, nu are rost să mai insist supra acestui aspect deja foarte cunoscut, dar e clar că fără campania militară a NATO rebelii ar fi luptat cu anii contra dictatorului sau poate că treptat acesta şi-ar fi revenit şi i-ar fi eliminat fără milă, aşa cum promisese de la început. Ori mai probabil, Libia s-ar fi scindat în două state : Estul, fosta Cirenaica, ar fi revenit poate rebelilor iar Vestul i-ar fi rămas dictatorului şi apoi fiilor acestuia. Se ştie că Cirenaica a fost şi baza istorică a monarhiei Sanussi, fiind zona cea mai ostilă regimului Gaddafi. Luptele ar fi fost cu atât mai sângeroase cu cât se duceau pentru pământuri cu mari bogăţii de petrol şi gaz natural. Un merit real a avut şi ONU. Membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, revoltaţi de atrocităţile comise de forţele loiale regimului, au votat două rezoluţii prin care autorizau instituirea unei zone de interdicţie aeriană (no fly zone), a unui embargo naval şi aerian pe armamente şi proclamau necesitatea protejării civililor. Mai ales prin Rezoluţia 1973 din martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU practic dădea de înţeles că autorizează recursul la forţă contra regimului Gaddafi, spre a apăra populaţia civilă de abuzurile grave comise de guvern. Necesitatea de a fi obiectivi ne determină să spunem că şi rebelii au început destul de repede să comită atrocităţi nu doar contra prizonierilor proveniţi din forţele armate pro-gaddafiste dar şi contra unor tuaregi (neam de berberi) şi a unor negri suspectaţi de a fi mercenari ai regimului. Însă Occidentul aruncase deja blamul asupra satrapului de la Tripoli, individ care avea în spate un lung palmares de susţinere a terorismului mondial. În fond cum puteau britanicii să îl ierte pentru atentatul cu avionul distrus de bombă şi prăbuşit peste orăşelul Lockerbie în 1988? Aşadar, între august şi octombrie 2011, rebelii libieni reuniţi în Consiliul Naţional de Tranziţie şi recunoscuţi între timp ca noul guvern al ţării, şi ajutaţi masiv de raidurile aeriene ale NATO, au cucerit capitala apoi l-au capturat şi executat în mod barbar pe Muammar Gaddafi care se ascunsese aproape de locurile natale. Execuţie teatrală, cumplită, amintind de uciderea lui Mussolini şi a Clarei Petacci de către partizanii comunişti italieni.
Ce s-a întâmplat mai departe? În vara anului 2012, alegerile din Libia au fost câştigate nu de islamişti ci de formaţiunea premierului Mahmoud Jibril (39 din cele 80 de locuri rezervate partidelor), aşadar se cunoaşte o tendinţă de ancorare a Libiei într-un model mai apropiat de democraţiile europene decât de Iran sau monarhiile Golfului. Jibril, un political scientist eminent cu doctorat la Universitatea Pittsburgh şi membru al unui trib Warfalla, care multă vreme a fost pro-gaddafist, se ciocnise însă de opoziţia miliţiilor din Misrata care nu concepeau ca inamicii lor tribali să furnizeze premierul! Duşmăniile tribale şi amintirile luptelor interne din anii ocupaţiie italiene nu permit nici acum un consens supra-tribal autentic.
Consiliul Naţional de Tranziţie a cedat puterea în august noului parlament rezultat din alegeri libere şi în general corecte iar actualmente premier este Ali Zeidan, politician liberal şi jurist specializat în drepturile omului. Se spune că a jucat un rol major în a convinge Franţa să susţină militar grupările ce luptau contra dictaturii. Din păcate, mediul politic a rămas unul extrem de instabil iar extremiştii islamici domină sectoare masive ale străzii în oraşele libiene. Astfel, înfuriaţi de un filmuleţ postat pe internet de un evreu american obscur şi care lua în derâdere figura profetului Mahomed, pe 11 septembrie 2012, sute de libieni au atacat Consulatul american din Benghazi, iar în acest eveniment a fost ucis ambasadorul SUA Chris Stevens. De asemenea, au decedat şi alţi trei membri americani ai misiunii, loviţi de schije de mortieră. Stevens era un veteran al diplomaţiei, servind mai multă vreme ca trimis în Libia şi fiind respectat de rebelii anti-Gaddafi pentru sprijinul dat luptei lor de eliberare. Ceilalţi erau veterani ai Navy SEALS şi serveau ca gărzi de corp ale diplomaţilor. Se pare că o miliţie islamistă libiană a pregătiti din timp atacul, ascunzând în apropiere arme de asalt şi punând la punct planul agresiunii. Grupul radical Ansar al Sharia se opune prezenţei elementelor occidentale în Libia şi formei de regim politic de tip democratic. De asemenea, activează şi Al Qaeda în Magrebul Islamic (AQIM), ai cărei mujahedini (luptători în numele lui Allah) au trecut adesea graniţele şi în Mali, Niger sau Algeria. Ca reacţie, mii de libieni au defilat pe 21-22 septembrie prin oraşul Ben Ghazi cerând demantelarea miliţiilor, ceea ce a determinat guvernul ales democratic să solicite miliţiilor să se auto-desfiinţeze. Cu toate acestea, este îngrijorător că populaţia libiană, în majoritatea ei, nu manifestă o dorinţă prea vizibilă de sprijin din partea UE şi NATO, din contră, existând un sprijin substanţial pentru unele grupări salafiste şi pentru miliţii tribale.
Autorităţile americane au considerat incidentul nefericit din Benghazi ca fiind atac terorist, existând dovezi privind planificarea acestuia, în plus fiind vorba şi de o dată simbolică: 11 septembrie, aşadar unsprezece ani după celebrele atentate comise pe teritoriul american. Filmul “Inocenţa musulmanilor”, care a produs furie în rândul a mii de musulmani din întreaga lume, e posibil să fi fost doar un pretext pentru un atac pregătit minuţios din timp. Grupări salafiste din Libia şi Egipt au manipulat o parte a populaţiei, determinând-o să acţioneze agresiv. Totuşi, o mare parte a populaţiilor arabe pare opusă extremismului religios şi favorabilă continuării democratizării. Un efect colateral negativ este acela că după atacul terorist din Ben Ghazi, SUA au retras din Libia zeci de agenţi operativi CIA care adunau intelligence referitor la grupări extremiste locale şi la locaţiile unde se află numeroase arme mici, muniţie sustrasă de rebeli din depozitele armatei înainte şi după căderea dictatorului, de asemenea stocurile foarte importante de arme chimice pe care forţele guvernamentale au mari dificultăţi în a le păzi eficient. Între timp, forţe speciale americane împreună cu agenţi libieni îi caută pe autorii atacului de la ambasadă, o parte fiind deja reţinuţi de autorităţile libiene.
Pe scena politică libiană, deşi miliţiile nu mai poartă campanii militare de anvergură, au loc totuşi sporadic lupte pentru controlul unor teritorii, încleştări purtate fie de miliţii între ele, fie contra forţelor militare guvernamentale. De asemenea se înregistreaă asasinate comise contra unor politicieni şi militari de rang înalt, pe lângă numeroase răpiri.
Experţii în studii de securitate cunosc faptul că Libia a alimentat deja cu personal diverse mişcări teroriste de tip islamist. Astfel, grupuri de tuaregi fugiţi din Libia după căderea dictaturii, au încercat să proclame un stat de sine stătător în Mali. Dar şi mai înainte există exemple grăitoare: doar din oraşul Darnah au venit foarte mulţi insurgenţi în Irak, în anii 2003-2004, de asemenea sute sau mii de libieni au urmat stagii de pregătire ca jihadişti în Afganistan în perioada talibanilor. Unii au luptat chiar contra sovieticilor în Afganistan în anii 80, iar alţii au fost capturaţi de forţele SUA şi ţinuţi la Guantanamo. Nume precum Abdul-Hakim al-Hasadi, Sufian bin Qumu, Mosab Benkamaial, Abd al-Wahhab al-Ghayid sau Abdel Hakim Belhaj (liderul sau „emirul” fostului „Grup islamic libian de luptă”) sunt bine-cunoscute atât pentru CIA, cât şi pentru majoritatea libienilor, şi au fost desigur atent monitorizaţi de fostele servicii de informaţii ale regimului dictatorial de la Tripoli.
Odată cu demantelarea acestor structuri gaddafiste, nivelul de supraveghere a scăzut, însă e adevărat că nu toţi aceşti islamilşti continuă să se ocupe cu aceleaşi activităţi jihadiste. Unii au intrat în politică şi au acceptat logica democratică, alţii lucrează în sectorul privat, dar cu toţii pot oricând „recidiva”, de aceea vigilenţa organelor de ordine nu trebuie diminuată. S-au consemnat şi asasinate comise de militanţi contra unor oficiali din epoca lui Gaddafi, acte de răzbunare, precum şi atentate contra liderilor unor miliţii rivale şi numeroase răpiri cu motivaţie financiară. Foarte repede, opozanţii ajunseseră să îi numească pe adepţii lui Gaddafi tahalob adică „scursuri, gunoaie” iar demonizarea lor permitea simbolic eliminarea mai facilă.
Amintim că la alegerile din 7 iulie pentru Congresul Naţional General (CNG), rezultatele partidelor islamiste (salafiste) au fost foarte slabe: partidul Umma al-Wasat a luat doar un loc de parlamentar, iar al-Watan (gruparea faimosului islamist Abdel-Hakim Belhaj) nici unul. Parcă spre a arăta că forţa lor nu stă în electorat, grupări salafiste armate au atacat şi distrus moschei şi altare ale sectei sufite în Tripoli, Zliten şi Misrata, sporind tensiunea sectară intra-islamică, de asemenea au atacat consulatul tunisian, au pângărit morminte ale soldaţilor britanici din al Doilea Război Mondial de la Tobruk, au plasat o bombă artizanală în faţa Consulatului SUA din Benghazi şi au detonat bombe la sediul Crucii Roşii din acelaşi oraş. Se pare că responsabilii pentru o mare parte din atacuri sunt grupul auto-intitulat „Brigăzile Omar Abdul Rahman”, care şi-a propus să atace simbolurile creştine, occidentale (mai ales americane) şi să elimine prin forţă ramura sufită a Islamului, dar şi Brigada „Rafallah Sahati” din Benghazi. Libienii laici sau chiar cei moderat religioşi şi conservatori, nu văd cu ochi buni existenţa unor islamişti înarmaţi, agresivi, îmbrăcaţi după moda afgano-pakistaneză şi practicând un islam străin de tradiţiile africane vechi. Se pare că unii militanţi libieni au început să stabilească celule şi în Mali, Niger, şi chiar şi în Gaza şi Siria, aducând prin contrabandă armament. Este probabil să existe şi „voluntari” libieni luptând în războiul civil sirian de partea rebelilor sunniţi, deoarece mai mulţi lideri jihadişti libieni (de pildă cei din grupul „Rafallah Sahati”) au făcut îndemnuri în acest sens.
Învinşi în alegeri, unde libienii au preferat politicieni moderaţi şi mai ales tehnocraţi, radicalii religioşi au mutat lupta în stradă, cu mijloace criminale. Este imperios necesar ca aceşti indivizi să fie cunoscuţi, monitorizaţi, arestaţi şi la nevoie chiar eliminaţi fizic, cu sau fără procedură judiciară, pentru beneficiul întregii societăţi libiene. De asemenea, trebuie cooptaţi lideri sufiţi în aparatul de stat, spre a oferi o versiune mai tolerantă a religiei islamice, care să restrângă baza de recrutare a salafiştilor.
Evenimentele negative din Libia sugerează că nu întotdeauna după căderea unui dictator urmează un regim democratic, din contră, e posibil să apară haosul şi violenţa. Exemplul Irakului după căderea lui Saddam Husein (perioada 2004-2008) e ilustrativ. Libia e un stat tribal, ca de altfel majoritatea celor din Africa şi din Orientul Mijlociu, de aceea pacea socială şi ordinea nu se pot asigura deocamdată decât prin negociere cu liderii acestor uniuni de triburi. E necesar să se încerce o reconciliere şi cu triburile care l-au susţinut pe dictator, mai ales cu Al Gaddafa, spre a evita transformarea acestora în bazine de insurgenţi. Este necesar ca guvernul libian să facă tot posibilul spre a demantela acele miliţii care nu acceptă să fie cooptate în rândul forţelor militare şi de ordine internă, de asemenea trebuie să accepte colaborarea cu serviciile de informaţii ale statelor NATO deoarece serviciile de informaţii libiene, restructurate recent, nu au capacitatea să se achite corespunzător de sarcini.
Odată învins Gaddafi şi eliminat regimul său, miliţiile care se formaseră spre a lupta contra acestuia au descoperit că nu prea au multe lucruri în comun. Cele din Vest, din zona eliberată ultima, au fost poate şi mai agresive decât miliţiile din Cirenaica, pornind adevărate vânători spre a captura pe „cei căutaţi” (matloubeen), adică sprijinitori ai fostului regim, profitori ori membri ai unor triburi rivale. Din această cauză, s-a ajuns la adevărate mini-războaie între grupuri de triburi din cauza fricii reciproce şi a incertitudinii („dilema securităţii societale”).
Unele miliţii apără interese strict locale, chiar separatiste, altele vor să instaureze Islamul sau să aducă la guvernare anumite figuri de lideri charismatici. Doar o parte dintre foştii rebeli doresc o tranziţie spre democraţie, cu toate că probabil un sondaj ar arăta că o mare arte din populaţia libiană doreşte acest lucru. Fosta frăţie de arme şi egalitatea dintre liderii miliţiilor, deşi benefică în eliminarea dictaturii, trebuie înlocuite de un sistem politic ierarhic, în care autorităţile statului să fie respectate de cetăţeni, iar aceştia să se simtă protejaţi. Statul libian gaddafist, Jamahirya, nu a fost decât pe hârtie un stat al maselor, aşadar nu a putut crea instituţii viabile şi neutre. Noul stat libian trebuie să genereze asemenea instituţii eficiente şi corecte, precum şi un sistem care să apere legile şi să asigure aplicarea lor.
O altă preocupare se leagă de situaţia tuaregilor şi a celorlalţi berberi. Aşa cum evenimentele din Mali o demonstrează, tuaregii (vechii locuitori ai deşertului saharian) se află într-o stare de spirit revoluţionară, unii dorind chiar un stat tuareg în Sahel, alţii un Califat islamic. Nu doar Libia ci şi Algeria, Mali, Niger ar putea cunoaşte noi încercări separatiste, iar Franţa şi alte state ocidentale nu îşi pot asuma singure sarcina de a pacifica aceste populaţii ce se simt nedreptăţite. E posibil ca Libia să fie nevoită să devină treptat un stat federal, sau oricum unul care să permită o autonomie foarte largă regiunilor (prin procesul de „devoluţie”), în acest fel putând evita secesiunea teritorială. Menţionam anterior că la început, după independenţă, Libia avusese o formă de federalism. Liniile de falie Est-Vest (Cirenaica vs Tripolitania) şi Nord-Sud (arabi versus berberi) constituie principalele axe de risc geopolitic pentru tânărul stat libian, pe lângă fractura dintre islamiştii salafiţi (extremişti) şi adepţii sufismului (formă de islam pacifistă şi contemplativă).
Zonele bogate în petrol şi gaze vor avea probabil lideri cu veleităţi de autonomizare faţă de Centru. Trebuie tras un semnal de alarmă: cred că dacă li se va permite regiunilor să negocieze direct cu companiile petroliere străine, peste capul guvernului central, aceasta va conduce finalmente către fragmentarea teritoriului, deoarece liderii acestor regiuni, fie ei afacerişti sau warlords ori antreprenori identitari, vor juca abil cartea independenţei, având o bază materială atractivă pentru populaţii.
Există şi semnale pozitive. Astfel, Guvernul libian condus de Ali Zeidan în octombrie 2012 (şi format din liberali membri ai Alianţei conduse de Jibril dar şi din islamişti membri ai Muslim Brotherhood’s Justice and Construction Party) a solicitat sprijinul partidelor şi al societăţii civile spre a redacta o constituţie care să reflecte transformările produse în ţară şi să asigure consensul politic intern pentru a garanta tranziţia la democraţie şi stat de drept. Nu e deloc sigur că monarhia sanusidă va fi reinstaurată, deşi o parte din foştii rebeli doresc acest lucru. Dar dacă se va crea un consens pentru monarhie, ea trebuie sprijinită inclusiv de comunitatea internaţională. Din păcate, Armata libiană s-a dezintegrat în timpul războiului civil, iar elementele pro-Gaddafi au fost epurate sau s-au auto-exclus, ceea ce indică o lipsă de continuitate şi o necesitate de a înlocui ceea ce s-a pierdut. NATO dar şi Uniunea Africană ar putea ajuta la reconstruirea unei armate libiene care acum e formată strict din miliţiile care au acceptat să se supună statului după încetarea războiului. Aceste forţe improvizate trebuie să păzească şi frontierele, spre a diminua numărul de combatanţi străini tentaţi de flacăra jihadistă din Libia.
Dar miliţiilor încă le lipseşte coeziunea, spiritul de corp, există o doză prea mare de eclectism şi improvizaţie. Diversele miliţii au fost integrate de-a valma în noua armată, ele conţin şi elemente jihadiste ascunse, de asemenea, unele se supun Ministerului Apărării sau Statului Major General, altele Ministerului de Interne sau unor agenţii de securitate, ceea ce sporeşte riscul ca în viitor să existe conflicte pentru putere şi resurse între aceste ministere, lucru ce ar potenţa aspectul de stat „slab” şi semi-eşuat al Libiei.
În concluzie, Libia a fost una din ţările atinse de fenomenul Primăverii Arabe, iar ajutorul extern a fost decisiv pentru triumful opoziţiei faţă de dictatură. Occidentul nu a intervenit militar în Egipt, Tunisia ori Siria, dar în Libia şi-a asumat acest risc, plecând de la credinţa că odată căzută dictatura va veni un regim democratic. Optimismul liberal tipic Occidentului era alimentat de entuziasmul faţă de revoltele arabilor contra unor lideri despotici, atribuindu-se acestora mase de oameni imense dorinţa de a reforma societatea. S-ar putea să fie aşa, sau poate că nu. Poate că Primăvara arabă va rămâne în amintire ca o tentativă ratată de a democraiza lumea arabă, soldată cu un succes pe linie al islamiştilor şi scindarea unor ţări oricum neviabile. În orice caz, poporul libian a primit o şansă majoră pe care are acum ocazia de a o gestiona în mod raţional şi eficient.
