Fanfulla din Lodi, personajul care dă numele prozei grafice a lui Hugo Pratt, este strămoşul cel mai îndepărtat şi baroc din care descinde întreaga stirpe de aventurieri paradoxali ce populează fictiunile sale. Între mercenarul de secol XVI, ce cutreieră Italia măcinată de războaie şi de invazii, pe de o parte, şi luptătorii de pe întinsuri de oceane şi de uscat ai veacului XX, Corto ori Koinski,pe de altă parte, legătura este dată de respingerea moralei mediocrităţii, în numele loialităţii faţă de un cod propriu al onoarei.
Naraţiune cu inspiraţie istorică, în care se întâlneşte vâna lui Boccacio, dar şi penelul lui Machiavelli,” Fanfulla “ este fresca Italiei,spaţiul pe care îl invadează armatele imperiale şi pe care îl frământă pasiunile politice sângeroase. Colorată şi tragică, Italia lui Pratt este un tărâm în care trădarea şi prietenia sunt termeni relativi. Alianţele se fac şi se desfac cu uşurinţă, iar viaţa este trăită cu paroxismul celor care ştiu că astăzi poate fi ultima lor zi. Hedonistă şi amorală, firea mercenarilor ce sunt familia lui Fanfulla este adaptată provocărilor acestui univers. Alături de luterieni la asaltul şi jaful Romei, soldat al Florenţei republicane asediate de imperialii fideli casei de Medici, Fanfulla este o figură inconfundabilă, cu banda neagră ce îi ascunde ochiul pierdut în luptă şi cu apetitul său insaţiabil pentru înfruntare, băutură şi jocul pe muche de cuţit.
Ca şi Corto ori Koinski, Fanfulla nu poate supravieţui multă vreme în cadrele lumii organizate şi paşnice. Dedicat războiului, chiar şi atunci când înbracă, din raţiuni pragmatice, rasa de călugăr, Fanfulla se reîntoarce, inevitabil, la vechile sale pasiuni. Cinic dar şi generos, mernecarul italian intră, o dată cu fiecare dintre aventurile sale, în labirintul italian din care Principele machiavellian îşi extrage aroma sa inconfundabilă. În Florenţa pe care se decide să o apere, Fanfulla descoperă cele două feţe gemene ale cinquecento-ului. Virtutea republicană sluijită de cei care visează la gloria civică a Romei are drept revers înclinaţia către trădare şi intrigă. Politica florentină este întortocheată şi sinuoasă, iar măştile fac parte din jocul cotidian. Aparenţele sunt înşelătoare, de vreme ce planurile sunt urmărite cu minuţia scelerată a unor personaje ieşite din paginile portretelor lui Burckhardt.
Aristocratul florentin Troilo este imaginea memorabilă a păcatului care se ascunde dincolo de marmura republicii. Loialitatea faţă de Casa de Medici este motivată nu de căutarea onoarei, ci de calculul pragmatic al individului obsedat să învingă, cu orice preţ. Şaradele florentine sunt cu atât mai demne de penelul lui Stendhal, ( al acelui Stendhal pasionat de italia şi de gustul peisajelor ei ) cu cât învăluie trădarea în haina luxoasă a prefăcătoriei rafinate. Ca şi în alte texte, Pratt este maestrul care ştie să reunească ingredientele suspansului şi melodramei. Complicele feminin al lui Troilo, falsa soră salvată din captivitate, moare spectaculos în incendiul pe care îl pregăteşte infernalul aristocrat. Înfruntarea finală seamănă cu o scenă de încheiere din tetralogia western a lui Sergio Leone. Fanfulla îl confruntă pe trădător, iar echilibrul moral al acestei lumi amorale este restabilit, fie şi trecător.
Cât despre Fanfulla şi camarazii săi de arme, sfârşitul prozei lui Pratt este unul deschis. Alte asedii şi alte războaie îi aşteaptă. Cu banda neagră , cu aerul său de pirat – mercenar, Fanfulla merge mai departe. Mai departe, poate, către războiul de treizeci de ani, în care alţi soldaţi mor şi renasc, sub îngrijirea lui Mutter Courage sau sub patronajul şovăielnicului general Wallenstein.
