Dumnezeu în Constituţie

Datorită Biroului de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor, aflăm că la 5 martie a.c., la reşedinţa mitropolitană, s-a întrunit, în şedinţă de lucru, sub preşedinţia IPS Părinte Mitropolit Teofan, Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Sinodul a decis între altele: „Iniţierea unor acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării“.

Aparent lucrurile sunt simple. Ierarhia ortodoxă este coerentă cu ea însăşi, fiind cât se poate de îndreptăţită să facă astfel de propuneri. Problematica aceasta nu este nouă. Prelaţii Bisericii majoritare au sugerat şi în 1990–1991 introducerea unor articole care să reflecte interesele BOR. Revendicarea exclusivă a calităţii de Biserică naţională se raporta la Constituţia din 1923, dar arhiereii uitau că şi Biserica Greco-Catolică fusese proclamată atunci Biserică românească. Comentatori ortodocşi ai textului constituţional din 1991 au deplâns faptul că: „însuşi cuvântul «religie» nu apare în Constituţia României. Or, chiar şi în Constituţia Franţei cuvântul «religie» este folosit de două ori. (…) Aşadar, până şi Constituţia republicii «laice» (art. 2) a Franţei are cuvântul Religie, în timp ce Constituţia României, care nu prevede o „republică laică“, şi ai cărei autori – fie şi majoritatea acestora – se mai şi închină prin biserici, nu-l conţine“ (Ioan Dură, Revizuirea Constituţiei României, o necesitate imperioasă. Insuficienţe ale actualei Constituţii din perspectivă creştină ortodoxă, Bruxelles, 1999, p. 9).

Cel mai probabil, chiar asumate de comisia de revizuire, de parlamentari şi apoi de electorat, aceste prevederi nu vor contribui semnificativ la limitarea degringoladei spirituale din România. Tot aşa cum nici interzicerea prin codul penal a prostituţiei nu a restrâns fenomenul sexului comercial. BOR – la fel ca şi alte culte – nu a explicat niciodată în mod convingător cum va ajuta efectiv femeile care cad victimă prostituţiei şi nici de ce într-o Românie mult mai ataşată de valorile creştine şi mai patriarhală, cea de dinainte de comunism, de dinainte de 1948, prostituţia era legalizată, iar răspândirea bolilor venerice putea fi controlată mai eficient prin verificări medicale periodice. Cât de straniu: codul penal comunist a adus şi ceva dezirabil pentru morala publică şi „demnitatea familiei“. Cei care îndrăznesc să amintească astfel de lucruri – existente în legislaţia precomunistă – sunt aspru mustraţi.

Ipocrizia pare maximă, dacă ne gândim cine face morală. O ierarhie care nu s-a spovedit, care în majoritatea ei a fugit de Colegiul CNSAS, care mână în mână cu secţiuni însemnate ale elitei politice, parlamentare, a subminat – în 2008 – procesul de reformă morală, mai precis prin exceptarea ierarhilor ortodocşi de la verificarea efectuată de CNSAS. Previzibil, până în 2013, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a folosit posibilitatea de a cere ea însăşi verificarea trecutului prelaţilor săi. Ce era de ascuns? Dacă instituţii nevolnice precum CNSAS comiteau greşeli, ierarhia se putea adresa justiţiei (româneşti şi europene). Dar ierarhia a evitat cât a putut şi justiţia (în cazul revendicărilor patrimoniale greco-catolice), inclusiv prin intervenţii asupra Ministerului Justiţiei. Ne aflăm în plin fiasco din punct de vedere moral, iar arhiereii ortodocşi nu au contribuit vizibil la ieşirea din această prăpastie. Lipsa de smerenie a fost dovedită încă o dată prin lobby-ul exercitat în 2006 pentru ca demnitarii ecleziastici să fie exceptaţi de la controlul Agenţiei Naţionale de Integritate. Mai are rost să vorbim despre votul sărăciei?

Când discutăm astăzi despre modificarea Constituţiei merită să ne amintim de reacţiile ierarhiei în 1991, atunci când s-a conturat un răspuns la propunerile sale (adică: proclamarea BOR ca Biserică naţională; adăugarea la repaosul săptămânal a zilelor de Crăciun, ziua a doua de Paşti, ziua Eroilor şi ziua a doua de Rusalii; interzicerea prozelitismului; acordarea calităţii de senator de drept pentru prelaţii ortodocşi şi pentru ceilalţi şefi de culte etc. etc.). O facem cu ajutorul părintelui Ioan Dură: „constatăm că, dacă pentru neincluderea celorlalte propuneri ale Sinodului în textul Constituţiei, membrii acestuia – ierarhii – nu şi-au manifestat nemulţumirea şi dezaprobarea lor, au făcut-o, în schimb, pentru respectiva propunere care le-ar fi dat putinţa de a fi senatori de drept“ (I. Dură, op. cit., p. 29). De fapt, senatori pe viaţă, cu imunitate parlamentară (nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi votat în acest an în cazul Statutului parlamentarilor!).

Nu îndrăznesc să pun întrebarea: L-au mărturisit cu adevărat ierarhii pe Dumnezeu? Dar măcar: au trăit în adevăr?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *