Când s-o-mpărţit norocul…

Răsfoiesc paginile virtuale de arhivă ale unui site de ştiri pentru un proiect. Simplă monitorizare de presă din vârful patului, căutând indicii despre cei ce ne conduc. După o perioadă încep să simt un disconfort psihic, o zbatere de minte între ce citesc printre rânduri şi imagini care mi se construiesc treptat pe o retină iluzorie.

Dintr-un anumit punct de vedere mă simt superior – îi tratez ca pe nişte cobai în laborator, le urmăresc mişcările, declaraţiile, interacţiunile ca un deus ex machina, bineînţeles, fără să îi pot atinge în vreun fel. Ce mă enervează la culme însă e dramatismul evenimentelor independent de modul în care sunt scrise ştirile (deşi şi asta ajută de multe ori, dar aici nu era cazul). E o teatralitate sumbră în mişcările şi vorbele astea pe care mă amăgesc eu că le urmăresc.

Piesa de teatru se numeşte „Barbut” şi se joacă în cadrul instituţiilor de stat (pe la parlament, pe la guvern, pe la un minister), pe scări, fiecare treaptă cu zarurile ei, cu jucătorii ei. Treptele rămân, jucătorii se mai schimbă, aşa formal. Din spatele gardului noi vedem cum se mişcă zarurile şi cum ambii barbugii râd, si’ăl de pierde şi’ăl de câştigă, dar parcă nu ne dăm seama sau nu vrem să credem că ei de fapt dau o gheară punând la bătaie viitorul nostru, vieţile noastre. Şi când ne dăm seama, stăm să le ascultăm declaraţiile de după şi încercăm să le găsim o logică folosind logica noastră. Nu se potrivesc şi parcă nu ne vine să credem că barbugiii nu sunt şi ei oameni ca noi (ba unii chiar mizează pe principiul ăsta populist de reprezentativitate). Şi ne uităm căscând în gura lor cum plâng râzând de noi şi ne simţim implicaţi, simţim că atunci se joacă soarta noastră, când ea de fapt e deja împachetată şi livrată către alt jucător pe scări. Şi n-ar fi de-ajuns dacă nu ar exista încă o piesă de teatru, un „Meta-Barbut”, o poliloghie despre ce ar trebui să înţelegem din ce-am văzut, cu explicaţii de la specialişti într-ale barbutului, dar care aparent s-au retras din activitate, sau toată viaţa au privit şi pretind că înţeleg.

Dacă într-adevăr barbugiii nu şi-au aruncat zarul cum trebuie pentru impactul dramatic, vin chiar ei cu indicaţiile de scenă în mână să explice ce s-a întâmplat şi cum a decurs jocul. Dacă apar reproşuri legate de performanţă există retorica de tip „BUG Mafia” – „tu n-ai fost acolo” (versuri şi muzică de I.I. – http://www.amosnews.ro/arhiva/iliescu-bbc-cei-sustin-ar-trebui-fiu-inchis-sunt-normali-18-12-2009), adică istoria se întâmplă în vid sau şi dac-ai fost nu ştii ce e cu tine, n-ai înţeles ce te-a lovit, ţi se pare. Piesele astea de teatru le dau barbugiilor nu numai impresia dar şi statutul de vedetă care practic e distribuită într-un rol de care depind milioane de figuranţi. Pe unii actori îi plângem când se duc (şi facem şi scandal cu incinerări şi nebunii), dar pe alţii îi aşteptăm să se retragă măcar, să nu mai facă filme proaste pe care să ni le bage pe gât. Mă întreb dacă ProTv-ul o să dea o zi întreagă filmări de la mineriade când o să moară Iliescu.

Nu vreau să fiu pesimist şi comiserativ. Se fac schimbări. Sunt lente faţă de barbutul lor, un joc bine învăţat dealtfel, dar există. Ne mişcăm şi noi, „figuranţii” şi la o adică mai punem câte-o piedică măcar unuia dintr-un rol secundar sau episodic. Dar ei joacă barbutul în alt timp şi pentru alt timp. Planul pentru deciziile noastre e făcut dinainte să se arunce zarurile, însă doar pentru zece minute după ce acestea cad. Noi încercăm să ne mişcăm în alt plan, pe alte direcţii, cu altă viteză şi altă perspectivă şi tot ne izbim de zarurile lor. Multă vreme mitul fondator după 1989 a fost acela ghicit de Mitu de la „Tractorul şifonat” al lui Dan Lungu (Raiul Găinilor) – al căsătoriei dintre Fraieru’ Tranziţiei şi Luminiţa (de la Capătul Tunelului) Mireasa Şomerilor, (de-aia a şi prins marea inovaţie a capitalismului de cumetrie – conceptualizată de acelaşi autor al versurilor de mai sus). Ori că s-a stins Luminiţa pentru unii sau s-a aprins cum se cuvine, ori că s-a trezit Fraieru’ şi a divorţat, lucrurile se mai schimbă.

Le ştim pe toate astea – sunt vechi dom’le, vorba clasicului. Mă sperie însă că parcă trăim într-o perpetuă zi de şcoală cu ore de istorie de la care ieşim cu mintea goală. Trecem prin viaţă şi înregistrăm ce ni se întâmplă, însă aproape mecanic izolăm ce contravine bunului simţ şi ideii de îmbunătăţire a vieţii, uitând ulterior prin cotloane ale memoriei momente care ne definesc prezentul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *