…a fost întrebat Anton Dumitriu cine e cel mai promiţător tânăr filosof din România. (…) Ghiciţi, d-le Spânu, pe cine a indicat filosoful şi logicianul român? Se poate verifica….
Mircea Arman în dialog cu Ion Spânu (Cotidianul, 11 februarie 2013)
Zis-am, precum nebunul, în sinea mea: o fi vreo nouă avangardă? Dincolo de tonul proletcultist-revoluţionar, poate că, totuşi, e şi ceva bun în asmuţirea câinilor împotriva cailor. Poate chiar o să scuture „găştile” literare (care?). O să transforme Tribuna în Playboy. O să revizuiască discursul filosofic românesc. O să-l ducă în ringul Ideilor, de unde „regina culturii” se va duela cu demonul literaturii şi din lupta asta ieşi-vom cu toţii câştigători. Partida va avea loc la oră de maximă audienţă, într-o confruntare televizată, şi toată lumea va aştepta cu sufletul la gură gongul de începere… Ah, cine nu şi-ar dori să se bată-n dialecte ionice şi dorice cu toţi manoleştii de pe lume?
Ceea ce n-am putut citi şi desluşi până acum decât în ghicitură, cu faţa întoarsă spre oglinda lumii, apocalipsul veterotestamentar pe care îl trăim începând din ianuarie 2013 ne descoperă acum: Salvatorul filosofiei româneşti este un avocat. Şansa noastră ca popor, singura, de fapt – acum ori niciodată! – aceasta este: să mergem cu toţii la casele noastre, să ne sunăm toţi prietenii jurişti pe care îi cunoaştem sau pe care îi vom cunoaşte vreodată şi să deschidem o dezbatere naţională, ba chiar internaţională. Să se dovedească cu argumente fără putinţă de tăgadă că sus-numitul Nicolae Manolescu este responsabil de criza de valori şi de gaşca asta putredă intitulată literatura română contemporană. Şi dacă domnul Manolescu se face vinovat de încălcarea vreunei legi, penale sau civile, dacă se va aprofunda într-adevăr această problemă, atunci nu doar că se vor descoperi nereguli flagrante ale sus-numitului, ba mai mult, va ieşi la lumină groaznicul, teribilul adevăr: Nicolae Manolescu este responsabil, doamnelor şi domnilor, chiar de infestarea cărnii de cal în România şi în Europa! Scandalul şi misterul infestării de altfel de aici a şi pornit: de la găştile unor reviste gen România literară, Cultura, Steaua etc. À-propos, pe când îşi schimbă, dom’le, şi ăia de la Steaua numele? Nu se mai poate aşa… vedeţi criza de valori? Vedeţi cum se încolăceşte ca un şarpe, cum se apropie ca o fantomă a lui Gogu Rădulescu de sufletele noastre idealiste şi patetice?
Nu, iubite cetitoriule, Mircea Arman nu vorbeşte serios, stai liniştit, îţi spun. Stai liniştit, că glumeşte. Treaba stă de fapt în felul următor: Bruce Wayne s-a săturat de viaţa lui de noapte, era prea puţin pentru el, a vrut să-şi diversifice misiunile de salvare. Şi i-a venit în minte experimentul acesta ghiduş cu scriitorii români, cu manoleştii şi cu pecicanii. E drept, citise pe facebook, într-o noapte în care se plictisea, şi neverosimila formulă ajunsă la episodul 883 (!!??) – iată, doamnelor şi domnilor, până unde ajunge criza de valori! – intitulată Din înţelepciunea pecicaniană. Cum e posibil să existe aşa ceva? Şi acum el, tocmai el, să stea pe gânduri? El, care a rezolvat atâtea şi atâtea misiuni imposibile… Păi, dacă mai stă mult pe gânduri, mâine-poimâine au să o introducă în programa examenului de Bacalaureat! Nu, aşa nu se mai poate, îşi spuse. Şi pentru că Dumnezeu s-a născut român, după cum îl învăţaseră şi câţiva dintre profesorii lui de la filologie şi de la drept, şi-a rostit neîmpăcat în barbă, dialogând întâia oară cu sinele său patetic, idealist şi patriot: Nu, nu putem, la nesfârşit, să ne negăm valorile, astfel ne negăm pe noi înşine, ca naţiune. (Aici, după cum îţi spuneam, iubite cetitoriule, mare adevăr grăieşte profetul nostru). Şi atunci s-a dus la revista Tribuna şi a dat concurs. Şi l-a câştigat. Hahaha, înţelepciunea pecicaniană, poveşti de adormit copiii! Aiurea! Mofturi, dom’le! Obosit de atâta glorie, a căzut apoi într-un somn adânc. Şi se făcea, în vis, că toată redacţia Tribunei se făcu dintr-o dată tot mai mică şi mai mică. Era atât de mică, că nu puteai sta pe scaun. Erau locuri doar în picioare, ba nici măcar atât. Totul se micise. Exemplarele din Tribuna arătau şi ele ca nişte pietricele preţioase înşirate pe masă. Omul nostru ridică o pietricică şi văzu înăuntrul ei o gaură mică, aproape cât să-i încapă prin ea degetul mic. O silui, cât să-i intre pe deget, şi o ridică în aer. Pe când buzele îi prinseră a şuiera: My preciousss…, deodată… sună telefonul. Era Nicolae Manolescu. Visul i se risipi cât ai zice peşte. Pentru această îndrăzneală de a fi deranjat, promise să se răzbune: Cei care fac asemenea lucruri trebuie pedepsiţi aici, în lumea reală, care funcţionează după anumite norme; în lumea literară o fi altcumva, nu mă interesează, nu cunosc. Dar se trezi din nou. Ce ţi-e şi cu visurile astea, ca-n Vieţile paralele, romanul ăla stupid (nu reuşi să citească aşa ceva, după cum nici Iorga nu isprăvise de citit romanul Ion).
Aşa că, mult iubite cetitoriule, dacă citeşti hrisovul acesta, spune-le ţuţerilor, manoleştilor, pecicanilor şi păltinişenilor, tuturor nepatrioţilor sau chiar şi vârstnicilor, să nu-şi facă iluzii, să-şi ia gândul: nimeni şi nimic nu îl poate face pe dl. Mircea Arman să demisioneze de la Tribuna. Mai ales că, de astă-dată, nici Vaticanul nu ne mai poate întinde o mână de ajutor. Scaunul papal nu mai este vacant. Mircea Arman rămâne la Tribuna.
Post-scriptum: o menţiune negativă aşezăm şi în dreptul manierei tendenţioase în care domnul Ion Spânu de la Cotidianul consideră că se poate lua un interviu. Dar nu detaliem acum, ca să nu ne-apuce greaţa – sentiment pe care un N. Steinhardt îl considera, altminteri, creştin. Creştină, dar neortodoxă pare a fi, însă, legiunea eminescologilor deliranţi, care produce, încă, destui aşa-zişi jurnalişti, vestiţi, vorba lui Creangă, prin meleagurile aceste pentru obiectivitatea lor cea nepomenită şi pentru buna lor credinţă, cea neauzită.
