Jurnalele Smaradei Brăescu (Ana Maria Sireteanu, Tudor Sireteanu, Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2010), cele două caiete recuperate şi publicate de nepoţii autoarei, Ana Maria şi Tudor Sireteanu, acoperă anul 1935 şi anii 1939-1940. Numele Smarandei Brăescu, renumita paraşutistă şi aviatoare, deţinătoare a mai multor recorduri (naţionale, europene, mondiale) nu poate fi disociat de anumite clişee ale feminismului, legate de femeia voluntară care punctează într-o lume a bărbaţilor (lumea aviatorilor cu domeniul conex al paraşutismului) sau de asumarea fără ezitare a propriului destin, cu refuzul prescripţiilor de rol, atât de răspândite în epocă. Feminismul faptic, care o propulsează în avangarda feministă a României şi a lumii, este dublat, în spaţiul jurnalelor, de o sinteză extrem de personală între un feminism sui generis, anacronic, de inspiraţie creştină, grefat, aşadar, pe preceptele religioase ale unei existenţe comme il faut, şi un patriotism învederat. Feminismul este, însă, conjunctural: meditaţia asupra condiţiei feminine este intermitentă şi strict condiţionată de anumiţi factori externi (decadenţa instituţiei matrimoniale, declinul occidentului, precaritatea existenţei feminine, agresivitatea şi ofensivitatea masculină etc.). Chestiunea feminismului este subordonată, în cele două jurnale, unor probleme mai stringente, conectate la două ideologii adesea conjugate în imaginarul epocii: cea creştină şi cea naţională.
În luna mai a anului 1935, Smaranda Brăescu e prizonieră în ţara lui Shakespeare, unde ajunsese, cu o lună în urmă, pentru a ridica şi a aduce în ţară, în numele statului român, un avion plătit aproape integral. Statutul atipic de femeie-aviator generează suspiciunea şefilor de la firma engleză „Phillips&Powis and Miles Aircraft Companies” şi pe cea a conaţionalilor de la Legaţia Română din Londra, astfel încât aviatoarea este constrânsă să rămână pe teren englez şi să ia lecţii de zbor, cu toate că este, la acea dată, singurul individ din Europa care a obţinut un brevet de pilot în Statele Unite ale Americii (în 1932). Lupta cu prejudecăţile patriarhale este o luptă inegală, mereu reluată: calităţile de aviatoare sunt, în mod constant, puse la îndoială; ca femeie nu are dreptul să participe la înmormântarea unor aviatori, iar calităţile ei profesionale nu sunt subînţelese, ci trebuie în mod constant reconfirmate.
Atitudinea Smarandei Brăescu faţă de discriminările de acest tip este una demnă, cu refuzul explicit al compromisurilor de orice tip. Atitudinilor machiste şi ofensivei masculine mereu reluate li se împotriveşte tacit, prin apelul neîntrerupt la consolările patriotismului şi ale credinţei. Rolul jurnalului este de a înregistra evenimentele (uneori la câteva zile după desfăşurarea lor, deoarece, în timpul zborului, consemnarea este exclusă), de a tempera efectele crizei prin acţiunea soteriologică a scriiturii. Jurnalul acestei etape este, aşadar, unul de criză, în care se consemnează planul de evadare din Anglia şi aventura punerii sale în aplicare. Secretivitatea consemnărilor este maximă: caietele sunt păstrate în carlinga avionului iar autodestinarea lor este evidentă. Orice iniţiativă de publicare este, de la bun început, exclusă: scrierea este clandestină, are un scop bine precizat: depăşirea crizei şi refacerea epistemei existenţiale. Notaţiile se fac în viteză, pe ascuns, fără preocupare pentru stil, ortografie, viziune artistică. Patetismul nu este refulat, ca în cazul jurnalelor Monicăi Lovinescu şi ale Mariei Banuş, ci este asumat, fiind o consecinţă directă a presiunii istoriei asupra individului izolat:
„Ce puteam face, eram şi străină, mai având şi Legaţia contra mea – nu sunt decât nişte idioţi! Plângeam şi plâng şi rog pe bunul Dumnezeu să mă scape din acest lagăr, unde mă simt ca o prizonieră. Oh, Doamne – Dumnezeule Atotputernic, facă-se voia ta cea sfântă şi ajută-mă!”; „Nu ştiu de ce voi fi având atâtea dificultăţi şi de ce lumea este aşa de rea.”; „Sunt aşa de mâhnită şi aşa de tristă, căci văd că zilnic se ivesc dificultăţi şi tocmai de la acei care ar trebui să-mi vină în ajutor. Doamne nu ştiu de ce sunt aşa de răi şi cum poţi să mai suporţi atâta murdărie pe acest pământ!”
Spaţiu privilegiat al lamentaţiilor, supapă a frustrărilor şi paliativ pentru singurătate, jurnalul se apropie, la Smaranda Brăescu, de rosturile funciare ale scriiturii intime. Jurnalul devine, simultan, expresia firească a unui spirit religios şi spaţiu securizat, în care agresivitatea masculină este combătută scriptic. Statutul atipic de femeie-aviator, intermitenţa recunoaşterii sociale, discriminările femeii voluntare, destul de răspândite în codul epocii, – toate conduc la fabricarea unui feminism de conjunctură, manifestat ca refuz al prescrierilor de rol şi, în jurnal, ca o critică voalată a condiţiei feminine: „căsătoria astăzi nu este decât o loterie de prost gust. Femeile cinstite, serioase, gospodine nu mai sunt bune astăzi în faţa bărbaţilor, adică a soţilor lor, pentru că găsesc la orice colţ de stradă femei uşoare, pierdute, femei pentru orgii. S-a stricat lumea, totul nu este decât o Sodoma şi Gomora, numai focul va distruge totul. Pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia să vină!”
Tonul cvasiapocaliptic este menit să semnaleze decadenţa civilizaţiilor prin pervertirea moravurilor. Feminismul este un pseudofeminism cu iz teologic, în care bipolaritatea feminină (sfânta sau buna soţie vs. femeia de moravuri uşoare) este reafirmată şi adâncită. Atitudinea autentic feministă rezidă în critica dublului standard masculin: o critică extrem de actuală, care o propulsează pe Smaranda Brăescu în avangarda feministă a epocii. De altfel, aviatoarea refuză, în planul contingentului, oricare dat al condiţiei feminine: de la imperativul matrimonial, până la cel al unei slujbe din panoplia temelor pentru femeie.
O altă dominantă a jurnalului din 1935 este, dincolo de preocupările conjuncturale pentru condiţia feminină, patriotismul exacerbat de imposibilitatea momentană a revenirii în ţară. Cele două ocurenţe ale acestui imaginar diaristic poartă numele de Dumnezeu şi România, ambele invocate fervent pentru a pansa solitudinea şi frustrarea unor iniţiative mereu refuzate: „Sunt singură, cu privirile pe crucifix şi pe chipul Maicii Domnului, gândurile mele zboară la ţara mea dragă şi iubită, pentru care îndur atâta mizerie.” Reflectarea speculară a diaristei dezvăluie o vocaţie cristică, o asumare a vicisitudinilor în numele unei cauze nu întotdeauna juste: aceea naţională. Adeziunea simultană la cele două ideologii, cea creştină şi cea naţională, este semnalată şi la nivelul mărcilor de identificare personală prin două recurenţe: portul popular şi crucifixul. Smaranda Brăescu îşi aşează întreaga existenţă sub semnul patriotismului şi al religiei. Evenimentele sunt trecute prin aceste filtre şi abia apoi îşi află semnificaţiile în breviarul diaristic.
Performanţele uluitoare în domeniul paraşutismului şi în cel al aviaţiei ( domenii din mult timp care au fost excluse, aprioric, orice contribuţii feminine), nu sunt puse, cum ar fi poate de aşteptat, în slujba feminismului, pentru că nu există o adeziune evidentă la stindardele istorice ale acestei mişcări. Smaranda Brăescu este creştină, româncă şi abia apoi femeie – ierarhie reconfirmată şi de un destin nefast: slăbită de o afecţiune incurabilă, persecutată de comunişti şi apoi condamnată în contumacie, obligată să aleagă calea pribegiei, va fi nevoită să abandoneze portul popular pentru cel călugăresc, înlocuind o opţiune existenţială cu cealaltă care-i era la îndemână. Recunoaşterea mondială este temporară şi iluzorie: pe crucea Smarandei Brăescu, ridicată extrem de devreme, va fi scris alt nume: Maria Popescu.