“Autopsia” la nervi a unui viu

Pare a fi foarte greu, aparent infernal, să-i explici actualului șef al ICR ce înseamnă cultură și de ce atitudinea sa constantă din ultimele luni de zile are cauze cât se poate de cuantificabile (și, îndrăznim să anticipăm, extrem de grave). Devine din ce în ce mai limpede pentru toată lumea că echipa Marga, în loc să înceapă tot acest război asurzitor cu oamenii de cultură din România (așa cum sunt ei și indiferent de valorile lor politice), ar fi putut la fel de bine să-și acultureze clica măcar la nivelul de performanță a predecesorului său, a echipei manageriale care reușise, în sfârșit, să găsească o formă de identitate sustenabilă în hățișul de conflicte și interese care macină orice stratus profesional post-comunist. Ar fi însemnat, mai simplu spus, un gest de continuitate și adaptare la achizițiile bune ale predecesorilor. Ar fi putut la fel de bine să se ocupe doar de puținele lucruri care n-au mers sau care, mă rog, puteau fi identificate ca imperfecțiuni de management ale foștilor. Dar nu, Marga și-a propus – nici mai mult, nici mai puțin decât – să infecteze tot procesul de predare-primire cu forma sa mentală aparte. Și aici lucrurile devin cu adevărat simple, nu e nimic nou sub soare…

Ce se întâmplă cu Marga? Păi în primul rând suferă de un teribil habitus: cam asta ar spune Bourdieu despre structura minții sale dobândită într-un sistem de referințe intelectuale îndoielnice (poate în studiourile Antenei 3, poate cine știe unde…). Nagorski vorbea încă din 1991 despre un zid din capetele noastre… realismul socialist din capul lui Marga a prins în timp curaj, ba chiar autonomie. El este zidul invizibil de care ne izbim cu toții atunci când încercăm să-i transmitem acestui mare vizionar al culturii române actuale că lumea – DA! – s-a schimbat! Legătura lui cu trecutul mental comunist este mult mai puternică decât își poate închipui: omul simte/ constată inegalitatea și vrea s-o (re)amenajeze, la rigoare, s-o elimine. Așa știe, așa a apucat, așa a învățat. Ceea ce nu realizează el însă, este faptul că această inegalitate de reprezentare culturală dictată de piață (mai mult sau mai puțin echitabilă, mai mult sau mai puțin performantă, dar cu siguranță filtrul necesar) nu poate fi eliminată prin deciziile unilaterale ale propriei sale infrastructuri mentale. Societatea globală (despre care Marga pare a avea doar opinii superficiale) nu a fost și nu va fi niciodată o societate a egalilor. Eh bon, Marga vede în această inegalitate sursa răului fundamental în cultura română și, pe cale de consecință, își propune s-o rezolve el, cu de la sine putere (ca un vajnic instalator). Acesta e habitusul lui Marga, mi-e teamă că nu dispare decât odată cu titularul. Ceea ce nu a avut loc (din varii motive) pe agenda vechiului ICR, îi pare acum lui Marga demn de a fi promovat. Dintr-un soi de datorie morală. Și dintr-un soi de răzbunare prostească. Că promovezi și alte lucruri decât antecesorii, poate fi discutat (nu e în sine oribil). Dar că distrugi tot ce mergea (proiecte, instituții, colective) pentru a face loc formei tale mentale, asta e cu adevărat tulburător.

Marga a pornit o “revoluție rectificatoare” (termenul nu vine de la calitatea sa de fost rector, ci de la “prietenul său bun”, Habermas) care merge mână în mână cu nostalgia sa pentru achizițiile trecutului. Nu achizițiile trecutului imediat (pentru că ele aparțin vechii conduceri a ICR și deci îi miros), ci cele ale trecutului în care s-a simțit el ultima dată intelectual veritabil cu șanse pe piața muncii (sic): comunismul! Să fim dară înțeleși, Marga e foarte past oriented iar reforma pe care o propune cu atâta zel de activist nu înseamnă decât datul ceasului înapoi cu câteva decenii bune.

Apoi, Marga mai face o gravă confuzie între lucrurile utile și lucrurile autentice (astea care pot trece lejer în orice milieu competitiv și modern ca “adevărata cultură”). Pentru el utilitatea primează. Formația sa mentală inginerească îi “suflă” cum că temeiul oricărui produs cultural e de găsit în utilitatea sa. Probabil că în nopțile sale de maximă încordare metafizică, actualul șef al ICR se întreabă de ce oare n-ar fi mai utilă înlocuirea unui ICR modern și ancorat în dezbaterea culturală globală cu un aparat birocratic simplu, sec, docil, capabil să educe masele potrivit unei viziuni oficiale de stat. Cum ar veni, unitate de viziune! Pentru Marga, prea multă libertate de expresie strică. Dacă este criticat, are imediat grijă să-l desființeze public pe autorul “blasfemiei” (dovada: http://www.observatorcultural.ro/Biroul-de-Presa-al-ICR-reactioneaza-dupa-interviul-acordat-de-Filip-Florian*articleID_28362-articles_details.html). Că asta nu e taman democratic, normal și civilizat, o dovedește însăși reacția ultragiată și legitimă a unei edituri private (http://www.polirom.ro/stiri-si-evenimente/stiri-si-lansari/editura-polirom-protesteaza-fata-de-dreptul-la-replica-al-biroului-de-presa-al-icr-publicat-in-revista-observator-cultural-.html)

Unii importanți gânditori politici spuneau (uneori cu voce tare, alteori mai cu jumătate de gură) pe la începutul anilor 1990 că procesul democratic de maturare poate dura și până la jumătate de veac, sau chiar mai mult. Dacă le dăm crezare, domnul Marga nu se va matura niciodată (din motive biologice evidente).

Comunistul de ieri, liberalul de azi – cam așa s-ar putea traduce, cu multă ironie, postura publică actuală a domnului Andrei Marga. Domnia sa a prins din zbor ideea că liberalismul reprezintă sintaxa primară constitutivă a gândirii politice (cum ar zice Ira Katznelson; paradoxal, un om cu înclinații de stânga) și s-a grăbit s-o proclame. Problema sa însă este această trădare a propriului habitus, cum ziceam, inadvertența profundă a formei la fond. Că Andrei Marga nu este nici măcar o fărâmă liberal o demonstrează orice definiție de bun simț, precum și propria sa prestație publică. A fi liberal, într-una din accepțiunile posibile, înseamnă o formă supremă de generozitate: “dreptul acordat de majoritate minorității… hotărârea de a trăi împreună cu adversarii tăi, mai mult chiar, cu un adversar mai slab decât tine” (Ortega y Gasset). Orice adversar este astăzi mai slab ca șeful ICR: înfoiat, afectat, sigur pe el (chiar și când încurcă numele proprii), susținut politic (indiferent de ce face/ rostește), intolerant, agresiv. Poate trăi Marga împreună cu adversarii săi? Mi-e teamă că nici nu se pune problema…

În aceste condiții extrem de vitrege, cam ce îi rămâne de făcut spectatorului/ cititorului/ consumatorului obișnuit de cultură? Nu prea multe, într-adevăr… Tind să-i dau dreptate lui Aurelian Crăiuțu atunci când spune că, “afectat de spectacolul dezolant al unor guvernanți lipsiți de simțul responsabilității și civilității democratice, ca și de cel al unei populații ancorate încă în limitele extrem de înguste ale unor mentalități parohiale, puțin permeabilă adevăratelor valori democratice, el va tinde în general să ignore faptul că tocmai în astfel de momente tulburi pot avea loc cele mai interesante și mai vii discuții și schimburi de idei, cu repercusiuni majore în planul tangibil al realității.”

Pentru mine rămâne șocant cum un om atât de lipsit de carismă, idei, civilitate, precum Andrei Marga, poate fi stindardul intelectual al stângii liberale sau al dreptei socialiste (mă rog, mi-e încă destul de greu să definesc cămila USListă). E ultima vivisecție pe care i-o dedic lui Marga. Cert e că după ce se va duce din fruntea ICR, după ce am bocit atâta amar de vreme un viu, vom chicoti în sfârșit un mort…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *