Un răsunet sau pledoaria imnului libertăţii noastre

Că românii de azi sunt nemulţumiţi de orice nu este o noutate, ci chiar un truism. Puţine sunt lucrurile, acţiunile şi persoanele care se bucură, fie şi ocazional, de elogii în spaţiul public. Şi nici simbolurile naţionale, despre care cei mai mulţi spun că le respectă şi teoretic ar trebui să le considere reprezentative, nu stau mai bine, deşi teoretic ele ar trebui să apropie, nu să dezbine. Metamorfozele pe care societatea românească le suferă din 1989 încoace sunt exprimate şi în reprezentarea în rezumat a ceea ce înseamnă România pentru un străin.

Dacă privim la simbolurile naţionale ale României de azi, vom vedea că toate au fost problematice. După înlăturarea însemnelor comuniste, tricolorul românesc era identic cu al Ciadului şi Andorrei şi diferenţierea a fost făcută în nuanţele culorilor, şi anume de la roşu, galben şi albastru, conform decretului 972/1968, articolele 10 şi 11, la roşu vermion, galben crom, albastru cobalt, aşa cum se poate vedea în anexa 1 a legii 75/1994. Apoi, stema de pe toate instituţiile publice româneşti este şi astăzi una incompletă, atât în sens tradiţional, cât şi heraldic. Acvila românească actuală este una deposedată de coroană întrucât aceasta, în conformitate cu opiniile primelor parlamente feseniste de la jumătatea anilor 1990, era atributul monarhiei. Or, se ştie că o acvilă încoronată este semnul unui stat suveran şi independent. Accesoriile cu care este împodobită acvila – coroana de pe cap, crucea din cioc, sceptrul şi sabia din gheare – sunt cele tipice, ale căror semnificaţii sunt clar arătate de heraldică şi fără de care o stemă de acest tip devine ridicolă. Şi fixarea zilei naţionale a fost supusă unor critici, cele mai pertinente obiecţii fiind formulate de venerabilul istoric Neagu Djuvara.

Şi imnul, la rândul lui, a fost supus unui tir necruţător de critici. Mi se pare de o mare importanţă să amintesc că titlul original al poeziei lui Andrei Mureşanu care constituie versurile imnului naţional se numeşte Un răsunet, ceea ce dă mesajului său o amploare mai mare decât cea pe care românii sunt obişnuiţi să o dea. Popularul titlu Deşteaptă-te, române rezumă numai o parte din chemarea mobilizatoare, aceea de ridicare din starea de letargie, care este una de nepăsare până la urmă. Pe când titlul original se referă la starea deplorabilă a prezentului din care românii trebuie să iasă, cu legitimitatea pe care îl oferă trecutul glorios către afirmarea nobilelor idealuri ale viitorului. Etimologic vorbind, orice s-ar spune, răsunetul sau ecoul, rezonanţa, reverberaţia, sunt altceva decât deşteptarea. O deşteptare poate fi efectul unui răsunet, nu ea însăşi raţiunea unei acţiuni. Nu mai pun la socoteală că Andrei Mureşanu a mai scris încă două poezii de aceeaşi factură, cu titluri apropiate cum ar fi Răsunet şi Alt răsunet.

Deşi părea că imnul naţional, cântec paşoptist, întruneşte o simpatie unanimă, se pare că nu este aşa. Printre primele controverse legate de imnul naţional a fost cea din 2005 când Pro TV l-a difuzat, cu ocazia ziei naţionale, în şapte variante. Publicul a fost oripilat cel mai mult de varianta manelei şi multe opinii nu s-au sfiit să se situeze în registrele rasismului celui mai pur.

În iunie 2006, la începutul meciului de fotbal România-Franţa, s-au intonat cele două imnuri de stat, aşa cum este obiceiul. După meci, fotbaliştii, susţinuţi şi de oficiali ai Federaţiei Române de Fotbal, au propus ca imnul să fie înlocuit cu altul nou. Printre susţinători s-au numărat fostul tenisman Ilie Năstase, pentru care imnul actual era “puţin cam lung”, şi patronul echipei Steaua Gigi Becali care declara presei: “Eu am propus primul schimbarea imnului. Ce este asta? <Deşteaptă-te, române din somnul cel de moarte!>? Trebuie să spunem altceva: <Ne-am trezit, suntem treji!> Mai bine <Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română!> Imnul ăsta al nostru nu te îndeamnă la luptă, parcă e de înmormântare … Era bun … acum 100 de ani când eram asupriţi.” Dintre cei care au apărat actualul imn, fostul boxer Leonard Doroftei s-a exprimat tranşant faţă de iniţiativa fotbaliştilor: „să câştige ei Campionatul European şi pe urmă mai vorbim.”

Imnul a revenit în atenţia opiniei publice în septembrie 2011, tot cu ocazia unui meci de fotbal. La inaugurarea Arenei Naţionale se întâlneau aceleaşi echipe, România şi Franţa, şi cântăreţul Marcel Pavel, cel care a fost desemnat să interpreteze cântecul, a evitat versul în care era menţionat numele împăratului Traian. Abordat de presă, cântăreţul a făcut o declaraţie uluitoare: “Se interpreta politic dacă spuneam asta, mi s-ar fi reproşat dacă aş fi cântat cu Traian”, a spus Pavel făcând referire la preşedintele Traian Băsescu.

La câteva luni după aceea, în noiembrie 2011, excentricul deputat PDL Silviu Prigoană propunea un amendament la Constituţie “deoarece textul imnului este o chestie imposibilă, într-o limbă română de 100 de ani. Doar patru strofe le poţi recita fără să ai probleme de dicţie. E foarte greu textul”, conchidea Prigoana care spunea că imnul naţional trebuie înlocuit cu o altă melodie, fără a preciza care anume.

Odiseea imnului naţional a continuat şi în 2012. La mitingul electoral al USL de pe Arena Naţională – tot pe stadion, parcă e un făcut – din timpul campaniei pentru alegerile parlamentare din decembrie, intonarea imnului s-a oprit, destul de brusc, chiar înainte de cuvântul “Traian” din versul “Triumfător în luptă, un nume de Traian”. La fel ca în cazul lui Marcel Pavel, conotaţia a fost tot una politică şi tot în legătură cu preşedintele Băsescu. Deşi s-a invocat o defecţiune tehnică drept explicaţie pentru incident, scuza nu pare să fi convins pe mulţi.

Dacă toţi cei implicaţi în contestarea imnul naţional au avut o problemă cu versurile, pe 27 ianuarie 2013 a venit rândul muzicienilor să critice melodia pe care au fost puse versurile lui Andrei Mureşanu. Compozitorul Horia Moculescu, căruia i s-au alăturat pianistul Dan Grigore şi naistul Gheorghe Zamfir, nume importante ale artei muzicale româneşti, consideră că România ar trebui să aibă un alt imn. Cei trei susţin schimbarea deoarece “originile noastre impun o notă mai optimistă”, o afirmaţie stupefiantă prin simplismul conţinutului ei şi prin lipsa de pertinenţă a argumentului “la obiect”. Horia Moculescu spunea că “Deşteaptă-te, române! nu este un imn care să ne stârnească sentimente de patriotism. Este un cântec în tonalitate minoră, nu are niciun fel de sfredel spre inimă … Noi venim cu un cântec minor”. Dan Grigore nu a fost mai puţin vehement: “ca imn, mi se pare patinat, vechi, trist, nu ăsta trebuie să fie imnul românilor. Era în perioada în care a fost scris, era o perioadă istorică în care aceasta era realitatea, trebuia să fie insuflată o anumită tărie de convingeri şi de caracter, a unei lupte naţionale. Ca imn, nu mi se pare că ăsta ar fi imnul care s-ar potrivi acum.” A reproşa unui cântec gama sau tonalitatea în care a fost scris este ceva care cu greu poate fi acceptat ca argument: este ca şi cum ai reproşa unui blues că este prea trist.

Iată că imnul naţional actual se pare că nu este pe placul unor persoane cu influenţă. Din păcate, însă, contestatarii săi nu ne spun şi cu ce ar trebui înlocuit? Atunci când simbolistica Republicii Socialiste România s-a prăbuşit în decembrie 1989, cea care a înlocuit-o, dincolo de pasiuni şi gradul mare de intoleranţă din discursul politic, a fost unanim acceptată deoarece întrunea semnificaţiile la care sperase societatea românească în anii celui mai cenuşiu regim ceauşist. Atunci, valoarea şi prestigiul imnului actual stăteau şi în aceea că fusese un cântec interzis, atât în anii stalinismului, cât şi în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Chiar şi atunci când a fost cântat, a fost cântat cu o frecvenţă mult mai redusă decât alte cântece de aceeaşi factură ca Hora Unirii, Treceţi batalioane române Carpaţii, Pui de lei.

Printre contestatarii poeziei Un răsunet care au încercat să construiască un argument coerent s-a numărat dl Andrei Pleşu, intelectual public de marcă. În septembrie 2011, după incidentul cu imnul cântat trunchiat de Marcel Pavel, directorul Dilemei vechi publica articolul Psihologia imnului naţional în care îşi/ne punea întrebări despre funcţionalitatea imnului, despre efectul benefic asupra celor care îl cântă şi ascultă, şi despre reprezentativitatea lui. Răspunsul dlui Pleşu la toate cele trei întrebări era unul negativ. Un răsunet “este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.”

Din păcate, articolul dlui Pleşu are câteva erori pe paliere diferite, contradicţii şi vicii de folosire a comparaţiei. În privinţa celei din urmă semnalez alăturarea imnurilor proletcultiste profund nocive şi Un răsunet ca una ciudată şi nepotrivită, ca şi punerea imnului regal Trăiască regele, cel mai bun imn pe care România l-a avut vreodată, în succesiunea a două dintre cele trei imnuri pe care le-a avut România comunistă, procedeu complet inadecvat. O contradicţie din articolului dlui Pleşu este evaluarea comparării României cu “rai vesel pământesc” din imnul regal drept ceva ridicol, în timp ce compararea Bulgariei tot cu raiul din imnul naţional ar fi ceva onorabil.

O eroare pe care dl Pleşu o comite este aceea a interpretării unui text de factură romantică într-o cheie literară actuală pe care mi-e greu s-o definesc. Ceea ce deplânge dl Pleşu ca fiind o imagine a dezastrului pe care o construieşte Un răsunet este numai o parte dintr-un peisaj mai larg. Imnul este caraterizat ca fiind ceva care creează imaginea unei societăţi “comatoase”, ”deprimante”, dominată de o “disperare mocnită” şi “mobilizare patetică” ca şi “un mod de a conjura la supravieţuire un muribund”. Nuanţele pe care le are creaţia lui Andrei Mureşanu nu pot fi numai cele (mult prea) aspru criticate şi nu pot fi atât de uşor expediate. În text există şi cuvinte ca fală, măreţe umbre, braţe armate, sfânta libertate, cruce, Domnul etc. care lărgesc cadrul şi care exprimă încredere în sine, respect pentru trecut, forţă palingenetică, credinţă, democraţie (“sfânta libertate”). Prezenţa altora ca moarte nu pot fi lecturate ca dezastru – oare cum de a uitat dl Pleşu să menţioneze cuvântul umbre pentru a contura şi o dimensiune lugubră a prăbuşirii naţionale? –, ci ca procedee stilistice tipice romantismului. Atunci, poezia Umbra lui Mircea. La Cozia şi altele asemenea ar trebui să ne dea fiori de spaimă pe şira spinării dacă ne gândim la întâlnirea cu o fantomă, fie ea una glorioasă.

Indiferent de cât de scurtă este memoria socială şi de cât de mare este apetenţa pentru schimbarea unui imn naţional aşa cum schimbi soneria unui telefon atunci când te plictiseşti de ea, pentru noi, înainte de a fi un cântec al cărui mesaj nu ne (mai) place pentru că nu mai corespunde spiritului secolului XXI, Un răsunet este cântecul unei generaţii. Cea care în 1989 a ieşit în stradă, prin care s-a eliberat de jalnica neputinţă conformistă de până atunci, şi-a strigat durerile şi aspiraţiile, şi pentru care a vărsat sânge. Este cântecul prin care ne-am despărţit de tirania comunistă şi care şi-a păstrat tradiţia de a fi reperul ultim pentru români în momentele cele mai grele din istoria lor. El este simbolul unui nou început, cel din 1989. Şi dacă vrem să fim “mai senini”, aşa cum propunea dl Pleşu, am putea face efortul să ne raportăm cu mai mult calm şi echilibru la marea turnură istorică din 1989, cea care ne-a readus pe toţi la viaţă. Departe de a fi o imagine a dezastrului, Un răsunet este o poveste cu morală puternică despre dezastrul ca absenţă a libertăţilor şi a profesării relativismului în convingeri.

Criza imnului naţional este una a raportării la câteva trecuturi din ultimii 200 de ani care i-au mobilizat în moduri diferite pe români. Este şi o criză a neînţelegerii, a incapacităţii de a ne raporta la tradiţie şi la locul ei în succesiunea schimbărilor date de vremuri. Originile crizei se află în mutaţiile pe care tiraniile totalitare le-au produs şi care aproape au atrofiat instinctele democratice ale românilor. Prin “instincte democratice” nu înţeleg daturi biologice sau divine în materie de cultură şi practică democratică, ci atribute pe care orice om le are în mod natural: proprietatea, libertatea de circulaţie, de iniţiativă economică, de exprimare, de asociere, pe scurt, de “căutare a fericirii”, pentru a cita o expresie clasică din Declaraţia de Independenţă a coloniilor britanice din America de pe 4 iulie 1776.

Şi pentru a-l parafraza pe Leibniz care credea că noi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, cred că Un răsunet este cel mai bun imn din cele posibile în momentul de faţă. Mă îndoiesc că o altă creaţie va avea un impact emoţional mai mare decât aceasta, iar dubiul meu creşte exponenţial în privinţa unei creaţii noi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *