Poezia basarabeană contemporană – un exerciţiu de admiraţie. Ion Buzu

 

Printre cele mai nedrepte sentinţe din Istoria critică a lui Nicolae Manolescu (şi sunt destule, slavă Domnului) se află următoarea, privind literatura contemporană a scriitorilor români din Republica Moldova: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea)” (p. 1401).

Pentru mine, e limpede că o etichetă atât de injustă nu poate fi aplicată decât de un om care realmente nu are habar de efervescenţa extraordinară a ultimelor decenii de poezie română din Basarabia; încă din anii ’80, Eugen Cioclea (poet realmente extraordinar) şi Vsevolod Ciornei atingeau, în ce aveau ei mai bun, excelenţa celor mai buni poeţi din partea cestălaltă a Prutului.

Apoi, încă de la începutul anilor ’90, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Irina Nechit sincronizează practic decisiv poezia din Basarabia cu cea din România – încât a vorbi despre defazare la aproape douăzeci de ani după ce sincronizarea se produsese e descalificant.

În fine, apropiindu-ne de finalul anilor ’90, constatăm că, în raport cu poezia „tinerilor furioşi” din Basarabia, cei care puteau părea defazaţi eram mai degrabă noi, cis-prutenii; am scris deja asta undeva, şi am spus-o şi la Chişinău – literatura română contemporană are o însemnată datorie de recunoştinţă faţă de cea basarabeană; tinerii furioşi de după 2000 (fraţii Vakulovski şi Dumitru Crudu, în primul rând, dar şi Ştefan Baştovoi sau Iulian Fruntaşu) au normalizat limbajul literar, l-au curăţat de falsele prejudecăţi şi pudori, dând oricărui cuvânt drept de existenţă în limbajul literar – adică, am putea spune, democratizând limbajul poetic. Desigur, fenomenul începuse deja cu avangarda românească interbelică, dar răutatea vremurilor istorice îl oprise. Acum, acesta e deja un bun câştigat, iar lucrul se datorează în bună măsură tinerilor scriitori basa.

Iar ce am constatat anul trecut că se întâmplă la atelierul de proză al lui Dumitru Crudu îmi dă încredere că nu se va opri aici. La exerciţiul propus de mine, optsprezece oameni, dacă am numărat eu bine, au scris pe loc proze, deseori bune şi uneori foarte bune – ceea ce e o performanţă în sine. Care trebuie capitalizată printre succesele literare ale lui Dumitru, alături de cărţile lui în sine. În plus, pe lângă atelierul de proză al lui Dumitru Crudu, mai există trei centri instituţionali, ca să le spun aşa, în jurul cărora coagulează literatura basa contemporană – editura Cartier a lui Gheorghe Erizanu, revista Punkt a Angelei Braşoveanu (nu avem echivalent în România pentru o asemenea publicaţie – intraţi pe http://punkt.md/ şi vă veţi convinge) şi cenaclul Republica, moderat de Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski. E, cum spuneam, o efervescenţă extraordinară – nu degeaba premiul Mihai Eminescu pentru debut a fost luat anul acesta de un basarabean, Anatol Grosu.

E enervant că un critic de autoritatea lui Nicolae Manolescu spune propoziţii atât de nedrepte despre un fenomen atât de strălucitor şi de meritoriu precum poezia română din Basarabia. Şi nu numai enervant, dar chiar periculos – fiindcă poate da celor care-l cred pe cuvânt pe Nicolae Manolescu impresia că lucrurile stau chiar aşa. Iată, de pildă, la topurile & recensămintele anuale de anul trecut din România n-a fost luată în seamă nici o carte din Republica Moldova – şi au apărut câteva chiar foarte bune (o carte tulburătoare de poezie ca Eşarfe în cer a lui Dumitru Crudu, apărută la o editură de top precum Cartier, practic n-a fost văzută de nimeni). Nu-s atât de absurd încât să-i fac lui Nicolae Manolescu o vină din miopia repondenţilor respectivi; spun doar că sentinţa lui injustă se adaugă acestui dezinteres quasi-general, agravându-l. Riscând, adică, să transforme miopia în cecitate.

În ce priveşte poezia basa cea mai recentă, a tinerilor încă nedebutaţi în volum, cea mai strălucitoare speranţă este, nu numai pentru mine, junele Ion Buzu (alături de Paula Erizanu, Ana Donţu şi Irina Brumă, care vor debuta eclatant în anii următori). Avându-i drept maeştri pe Charles Bukowski, Chuck Palahniuk şi Dan Sociu (pe care de altfel îi şi citează relativ frecvent în textele lui, acoperit sau la vedere; nu cred însă că va rămâne numai în zona asta, natura lui mi se pare mai complicată decât a lui Bukowski şi ştiu că deja face discipolat la Berryman), diferit însă temperamental de toţi trei, are deja o personalitate acută care mă face să văd în el un poet de cursă lungă. Unul dintre favoriţii mei din poezia tânără de limbă română (trans- şi cis-prutică, deopotrivă).

 

Ion Buzu

 

Şoareci aruncaţi unul cîte unul

 

Aveam nişte ore la facultate şi am decis să mă scol pe la 6 sau aşa ceva,

aşa, ca să testez o ipoteză,

am greaţă de dimineaţă,

se pare că organismul respinge lumea la ora asta,

nici un sens, o, chiar nici unul,

mediul e cam acid la ora asta,

se simt în aer urme ale suferinţei, crimelor şi beţiilor, înfrîngerii,

urina, sudoarea şi fantomele care au bîntuit sîngele în timpul nopţii

încă nu au reuşit să se evapore în totalitate.

Vine autobuzul din satul Drăsliceni şi

urcăm unul cîte unul,

femei cu genţi mari pline cu produse pe care să le vîndă la piaţă,

studenţi,

bărbaţi cu aparate de sudat şi ustensile pentru construcţie,

nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte un poem de Bukowski

în care tatăl lui prinde puii de şoareci

şi-i aruncă în cuptor,

unul cîte unul.

„Haide, coboară, ai ajuns deja,

hai omule, ieşi odată că aşteaptă lumea.” – spune şoferul din autobuz,

de pe un scaun îşi face loc un tip cu dinţii încleştaţi

şi faţa zbîrcită, arsă, zgîriată,

are mîinile legate la spate cu o curea,

iese din autobuz şi afară îl apucă de guler un tip în uniformă de poliţist,

„Jora, să-mi dai cureaua înapoi că nu-i a mea!” – strigă şoferul omului în uniformă.

La facultate, profesorul ne vorbeşte despre o maşinărie

care e în căutarea dreptăţii

şi de fiecare dată reuşeşte să prindă pe cine trebuie,

lucrează întruna,

pînă cînd îi are capturaţi pe toţi.

 

haiku

 

„motherfucker, eşti terminat!” îmi striga

unul din ei.

în sfîrşit, cineva are dreptate.

 

Oamenii se roagă să moară

 

Oamenii se roagă să moară

şi rugăciunile lor vor fi ascultate

eşti o halucinaţie a cuiva autotputernic,

pe care nu-L poţi înţelege

şi pe care nu-L poţi prinde

să-L loveşti în faţă pentru tot ceea ce ai devenit,

să-L tîrăşti aici, în corpul tău, să vadă şi El cum e,

o omidă zbătîndu-se pe un jeratic

cu ţipătul astupat de spumele la gură:

„Sunt viu! Opriţi-vă din rugat!”

 

Session

 

1.

Cînd învăţam în gimnaziu mă uitam tot mai des în calendarul religios

din bucătărie şi căutam zilele însemnate cu roşu,

mi le notam pe o foaie şi îi aminteam mamei cînd va fi sărbătoare

şi atunci nu va trebui să lucrez,

mă voi uita toată ziua la televizor,

voi vedea Scary Movie încă o dată;

fără cartofi pe care să am grijă să-i ud,

fără grădina din curte pe care să o fac să arate cît mai îngrijită.

În zilele astea sunt doar eu şi televizorul,

stau în casă pînă se înfierbîntă în cameră,

ochii încep să-mi lăcrimeze şi mă simt

ca femeia din Requiem for a dream care înghiţea pastile

ca să stea trează şi să slăbească în timp

ce se uita săptămîni întregi la emisiunea preferată,

yellow in the morning

blue in the afternoon

orange in the evening.

 

2.

Legend e un joc în Playstation în care trebuie

să mergi şi să dobori tot felul de monştri,

să te strecori prin capcane, gropi, catapulte, cîini, săbii zburătoare

şi să ajungi la marele boss,

să dai în el cu pumnii şi picioarele şi să tragi din arbalet

apăsînd pe butoanele joystick-ului pînă

îţi învineţeşte degetul mare.

Doar aşa puteai trece jocul, făcîndu-ţi degetul vînăt,

altfel nimeni nu te credea că ai ajuns la final,

nu-ţi acordau nici o atenţie dacă nu-ţi zăreau degetul vînăt.

Mă jucam în Legend numai duminica sau de Crăciun, Paşti,

Sfîntul Ilie, Buna Vestire

sau orice zi în care puteam sta 6 ore fără întrerupere

apăsînd butoanele joystick-ului.

Uitam să mănînc ori să merg la veceu,

mă apropiam de ceva şi trebuia să apăs pe butoane

pînă cînd bossul de la ultimul nivel

zdohnea,

atunci puneam joystick-ul jos, îmi priveam mîinile tremurînd

şi mă simţeam un învingător,

nimic nu se compara cu senzaţia asta, nici meciurile cîştigate de colegii mei,

nici notele bune,

nici chiar 10 lei găsiţi pe drum.

 

3.

Cînd eram prin a şasea

în ajun de Crăciun mama m-a găsit ghemuit pe podea

în coridorul mic din casă.

„mă taie în partea stîngă a stomacului”- spuneam gemînd şi tremurînd

„s-a blocat în intestin”

„aaaa, mă înjunghie în partea stîngă”

„ e căcatul din tine, trebuie scos”

Cea mai mică mişcare îmi provoca tăieturi în intestin,

de parcă acolo era o steluţă ninja şi nu căcat

„e blocat acolo de mult timp şi nu mai iese. s-a adunat

în toate zilele astea, începe să-ţi crape maţele

şi să se împrăştie prin tot organismul,

în curînd te vei umple tot cu căcat.

clismă, îţi trebuie urgent clismă!”

atunci mi-a băgat o chestie în fund şi a început să curgă apă,

simţeam cum îmi intră prin fund, în intestinul gros, apoi tot mai înăuntru,

începeam să urlu,

mă zbăteam şi îmi scuturam fundul să iasă din el chestia aia care tot pompa apă în mine,

iată ce trebuie să suporte un om ca să scape de căcatul blocat în el timp de o săptămînă şi ceva;

nu am mai suportat,

am fugit la veceu cu pantalonii în vine şi i-am dat drumul

mă simţeam mîntuit.

 

4.

Vreau să primesc cadou o maşină de scris,

m-aş înţelege cu ai mei sau cu Cel de Sus să rezolve asta,

să tragă de nişte sfori şi pîrghii secrete şi

bang! să apară o maşină de scris pe masa mea,

să apăs pe taste cu putere şi cuvintele să ţîşnească în lanţ

producînd zgomotul unei mitraliere,

fratele meu să ţipe la mine să încetez că-l ţin treaz toată noaptea,

iar eu să mă mut afară

şi să apăs pînă îmi apar bătături la degete

tot mitraliind

simţind că mă apropii

şi cîiini să latre, să schelăie, să simtă şi ei că mă apropii.

aşa însă cîinii nu fac nici un zgomot,

eu stau şi doar mă scobesc în nas gîndindu-mă la poezie,

Dostoievski obişnuia să stea pe fotoliu o oră, 2, 3 pînă

îi tremura mîna dreaptă, apoi începea să zboare pe orizontală,

pe verticală, cădea, se ridica şi începea să scrie ceva de genul

„Fraţilor Karamazov”

eu mă scobesc în nas o oră, 2, 3 pînă acesta

începe a sîngera, scurgîndu-se pe mîna dreaptă

care se apucă să scrie.

 

5.

Corpul meu îmbătat cu bere iese în stradă pe la 2 noaptea

avînd buzunarele pline cu petarde

şi un ferestrău ascuns sub geacă.

Corpul meu nu înţelege nimic, e prost,

un morman de carne şi mai mult nimic;

cînd vede o maşină apropiindu-se acesta aprinde 2 petarde,

le aruncă în faţa maşinii şi fuge după un copac.

Corpului meu îi e într-o găoază de maşina aia,

mai ales avînd un ferestrău ascuns sub geacă,

s-a îmbătat ca un ţăran şi a ieşit noaptea după lemne de foc.

Corpul meu e prost, a umblat toată noaptea

aruncînd petarde după maşini, hlizindu-se

fără să aducă un lemn acasă.

 

4 Comentarii

  1. Adrian G. Romila Adrian G. Romila says:

    Ce frumoase poeme, Radule! Nimic ”basarabean”, nimic provincial! E bine că vorbești despre această literatură și despre numele astea cunoscute de puțini! La noi, ca și aiurea, poezia a devenit un gen de nișă. Cea basarabeană cu atât mai mult. Premiul unui Anatol Grosu mai salvează câte ceva.

    • E absolut OK să fie un gen de nişă, Adrian – ştim amândoi ce oroare (şi chiar teroare) e poezia pentru masse; însă când un critic se pronunţă pe necitite nu despre o carte, dar despre o literatură întreagă, e un lucru din cale afară de revoltător.
      Mă bucur tare mult că-ţi place Buzu, am mare încredere în poezia lui; ca şi-n cea scrisă de Irina Brumă, Ana Donţu, Paula Erizanu, Carolina Vozian – şi, fireşte, Anatol Grosu. Generaţia lor va contrazice eclatant (ca şi nouăzeciştii şi douămiiştii basa, de altfel) prejudecata defazării. Numai să fie ochi care să-i citească.

      • P.S. Abia acum văd ce bine rimează textul meu despre poezia basa cu textul abia postat de tine despre centru şi margine în literatura română. Sincronicităţi, vorba lui Jung. 🙂

        • Adrian G. Romila Adrian G. Romila says:

          O, da, nu mi-am dat seama ca sunt sincrone textele noastre!
          Mulți dintre poeții basarabeni numiți de tine îmi sunt necunoscuți, va trebui să-mi up-gradez lecturile. Îi știu doar pe cei mai vizualizați, la noi (nu că ar fi mulți!). Premiatul Anatol Grosu, de pildă, din care am citit de curând și mi-a plăcut, merită tot efortul!
          Adevărul e că no mans land-ul basarabean mai strălucește prin fete frumoase, vin bun și o literatură de bună calitate (vulgarizez puțin), ce devine eclactantă numai când se decantează prin eprubeta riscantă a spațiului-frate, românesc. Un Baștovoi chemat la Paris îmi pare o raritate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *