Există două personaje din mitologia greacă la care mă gândesc des. Echo şi Narcis sau despre feluri de a suferi din amor. Asta pentru că toţi am trecut pe aici. Eroi, intelectuali, şoferi de tramvai, atleţi sau oameni de afaceri, nimeni nu a reuşit să scape. Tentaţia poveştilor imposibile, disperarea despărţirii, vertijul non-sensului, stomacul congestionat şi inima mică, toate astea ne-au lovit din când în când pe fiecare. De aici, Echo şi Narcis sau două tipologii ale suferinţei din dragoste, repetate apoi prin istoria literaturii, de regăsit cam în orice oraş, epocă şi viaţă de om.
Cel mai pe larg, povestea ne este prezentată în Metamorfozele lui Ovidiu. Echo, nimfă a pădurii, este blestemată de Hera să se transforme în ecou al celorlaţi şi să nu mai poată lega niciun dialog cu nimeni. Îndrăgostită de Narcis, nimfa îl urmează în tăcere vreme îndelungată, fără a putea să-i adreseze vreun cuvânt. Agasat de prezenţa ei stăruitoare şi mută, Narcis o respinge şi o alungă cu dispreţ, iar Echo, nefericită, singură, se ascunde de lume şi se scurge de suferinţă, până când din ea nu mai rămâne decât vocea. Personajul, sub nume şi forme diferite, e clasic în literatură. Abandonată de Hamlet, Ofelia înnebuneşte. Ana Kareninna se sinucide din disperarea unei iminente pierderi a iubirii lui Vronsky. Forentino Ariza, din Dragoste în vremea holerei a lui Marquez, îşi petrece întreaga viaţă tentând recucerirea marii iubiri prierdute în tinereţe. Iar Maşa din Pescăruşul lui Cehov îşi poartă resemnată “doliul vieţii” – dragostea fără speranţă şi nemărturisită faţă de Treplev.
Poveştile lor reprezintă în fond drama unei iubiri obsesive pentru cineva care nu te vrea. Proiectarea iubirii, a sensului vieţii şi a propriei fiinţe asupra unei persoane pentru care nu contezi sau nu Mai contezi. Am lăcrimat cu toţii după capete de măgari pe care i-am încununat prinţi, după fandosite pe care le-am înnobilat suflete pereche. Am făcut cu toţii doliul unor mari iubiri, trăite cu oameni mari. Unii au avut nevoie de ani pentru a se vindeca, alţii mai plâng şi acum, cei mai fericiţi s-au dezmeticit repede şi au trecut mai departe. Suferim în fond din dragoste pentru că deseori suntem Echo obsedată de Narcis, reprezentare a iubirii pasionale, în viziunea lui Jung esenţialmente nevrotică. Pentru Jung, nevroza este rezultatul unui dezechilibru între intelect şi emoţie, iar dragostea pasională elimină raţiunea, absolutizează emoţia, devenind astfel derivă distructivă a protagoniştilor ei.
Dar nici Narcis nu scapă suferinţei. Impresionată de durerea nimfei, Nemesis, zeiţă a răzbunării şi a justului echilibru, îl blesteamă să cunoscă la rândul lui durerea dragostei şi iubirea imposibilă. Oglindindu-se în apă, Narcis se îndrăgosteşte de el însuşi. Va muri însetat de propria lui imagine, imposibil de găsit în alţii, imposibil de atins în oglindirea apei. Suferinţe narcisiste din amor sunt iarăşi de găsit în literatură. Madame Bovary este nefericită pentru că nimic nu-i ajunge. Deşi iubită, Emma este incapabilă să se bucure de iubire, întrucât nicio poveste şi niciun bărbat nu-i reflectă pe deplin imaginea şi fantasmele. Trigorin din Pescăruşul suferă de acelaşi sindrom. Nici devotamentul Arkadinei, nici pasiunea Ninei nu-i potolesc setea de sine şi de propria creaţie. Mai recent, Daniel din Posibilitatea unei insule a lui Houellebecq, sfârşeşte în apatia unei lumi fără iubire, în care oamenii se consumă reciproc pentru nevoi primare, fără graţie şi sentimente, fără emoţie şi fără speranţă. Povestea lor este drama căutării unei iubiri fuzionale, confuzia dintre identitatea ta şi a celuilalt, obsesia de a-ţi regăsi în alţii propria imagine şi inevitabila dezamăgire de a nu o afla niciodată. Ca şi dragostea pasională, dragostea fuzională e la rândul ei nevrotică. Ceea ce se caută, nu este celălalt, ci umplerea unui vid propriu (pre-existent iubirii) prin ‘împerecherea totală’ cu altul. Jung găseşte în dragostea fuzională o raţionalizare excesivă a celuilalt, care este ales în virtutea asemănării, în virtutea faptului că ne permite oglindirea. Nevroză prin supradimensionarea intelectului în defavoarea emoţiei.
În 1956, Erich Fromm publica The Art of Loving. Psihanalistul german deconstruia ideea iubirii ca act magic şi misterios, definind-o drept un proces de învăţare şi construcţie. Şi insista asupra necesităţii de a surmonta narcisismul şi nevoia de depedendenţă, pentru a accede într-un alt plan, acela al unui schimb veritabil, al unui parteneriat. Pentru Fromm, a reuşi în dragoste înseamna în primul rând a admite că ‚fiinţa ideală’, ‚sufletul pereche’ nu există (sau ca există mai multe, nu una singură) şi că iubirea implică o muncă permanentă cu imperfecţiunile noastre şi ale celuilalt. Acolo unde intervin adorarea iraţională, egocentrismul megaloman sau pulsiunile distructive, aşa zisa iubire e semn de detoriorare şi ratare interioară. Fromm propunea totuşi o abordare destul de tehnicizantă a unui sentiment, amorul, care prin esenţa lui emoţională scapă de cele mai multe ori controlului. Pentru că Echo şi Narcis lucrează în noi. Nebănuit, adânc, energic, ne sapă groapa suferinţei. Şi unde detectează o esenţă mai fertilă a nevrozei, ne transformă în pasionali şi fuzionali dramatici.
Şi totuşi, iubiri creatoare, eliberate de narcisism şi dependenţă – deşi puse la încercare şi nu mereu eterne – mai găsim pe alocuri: Psyche şi Eros, Penelope şi Ulise, Sonia şi Raskolnikov sau Jane şi Rochester. Iubiri care nu distrug, ci înnobilează, care nu sunt disperare, ci forţă. Iubiri pe care vi le doresc şi vouă, aşa cum mi le doresc şi mie.
Buna Raluca,
felcitari pentru articol. Ma bucur sa te regasesc pe net, datorita acetui articol care a fost prima data publicat de Sorin Ghergut pe … Facebook 🙂
poate pe curand , acum locuiesc la Le Mans.
cu drag,
Alina
Interesant cum lumea francofona discuta de multe ori lucrurile in termeni poetico-psihanalitico-arhetipali inspirati de Jung (in afara de niste frumoase nuante stilistice si de exemplificari, articolul imi aduce aminte de ce am citit de curind aici – http://www.1001nuits.org/index.php?title=L'amour_fusionnel), iar cea anglofona/ americana le abordeaza in materie de „affect theory” si de implicatii sociologice (in permurari de genul „The Medieval Heart” de Heather Webb, Yale UP, 2010 si „The Erotic Life of Racism” de Sharon Patricia Holland, Duke UP, 2012). O posibila dimensiune de cercetare comparata – oare de ce?
Superb articol.
Caut o referinta in literatura unde durerea de inima nu e vazuta drept „sfarsit al lumii”, „disperare completa” etc, ci drept progres dintr-o stare de napasare/fericire falsa/comfort/lipsa completa de emotie sau chiar de empatie, intr-o stare de emotie autentica. Si iubirea si pierderea iubirii sunt emotii egal de puternice – fiecare de preferat lispei complete de emotie.
Oare „Sburatorul” de I. Heliade-Radulescu?
Sau Miskin, Idiotul lui Dostoievki?