Sergiu Nicolaescu a fost regizorul exponenţial al unei cinematografii aservite ideologic într-un regim de dictatură. Mutatis mutandis, regizorul a jucat în economia simbolico-ideologică a regimului rolul bardului Adrian Păunescu. Ambii au modelat indelebil profilul mitologic al comunismului, ambii au cauţionat inteligent o politică de legitimare naţionalistă a comunismului făcând uitat trecutul cominternist, stalinist, profund antinaţionalist şi antipatriotic al liderilor săi. Ambii şi-au făcut o carieră prodigioasă în Epoca de Aur, „pe care cu îndreptăţită mândrie o numim Epoca Nicolae Ceauşescu” cum suna continuarea obligatorie a frazei. Amândoi au avut incontestabil talent, câteva filme demonstrează virtuţile unui spirit care înţelege substanţa friabilă a tragicului la Sergiu Nicolaescu în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972) şi Osânda (1976), spre exemplu, şi câteva volume de poezii, Ultrasentimente (1965) şi Mieii primi (1966) ne dezvăluie un poet autentic, cu o locvacitate ieşită din comun, în cazul lui Adrian Păunescu. Amândoi s-au bucurat de un succes extraordinar, primul de săli pline ochi, al doilea de stadioane în delir. În afară de ei înşişi ca vedete, amândoi au creat personaje memorabile, Adrian Păunescu o serie de folchişti-menestreli care au rămas cu repertoriul lor în mintea a numeroase generaţii în blugi, iar cel de-al doilea o galerie impresionantă de eroi naţionali, Mircea cel Bătrân (Sergiu Nicolaescu), Mihai Viteazul (Amza Pellea), Carol I (Sergiu Nicolaescu) etc, de „eroi care nu a vârstă”, gen Pistruiatul (Costel Băloiu), de eroici poliţişti, gen comisarul Miclovan/Moldovan (Sergiu Nicolaescu), dar şi de infatigabili tricksteri precum banditul Lăscărică (Gheorghe Dinică) sau de negativi emblematici precum comisarul legionar Paraipan (Gheorghe Dinică) etc. O mare parte din această galerie de portrete ipostaziază chipul actorului Sergiu Nicolaescu într-un narcisism jubilatoriu. Ambii şi-au pus talentul în slujba regimului comunist, devenind stars system, jucând chiar şi fabulatoria carte a unei dizidenţe „cu voie de la poliţie”, a unei suceli şi răsuceli de incomozi contrafăcuţi. Beneficiile simbolice şi nu numai au fost imense. Cei doi nu au avut concurenţă dând viaţă nu doar fantoşelor propagandistice ale regimului comunist, dar împachetând dezirabil minciuna fie într-un consumerism de esenţă occidentală, fie într-un controlat libertinism flower power marca Woodstock. Filmografia şi poezia cenaclieră au servit drept supapă psihologică în momentul în care austeritatea depăşea cotele suportabilităţii. микрозаймы онлайн без справок
Toate filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu sunt simplă butaforie cinematografică, ele ţin locul blockbuster-ilor şi neîndoielnic demonstrează abilităţi tehnice celor care tind să vadă în film doar atât. Ca şi Păunescu, Nicolaescu ştie să controleze masele de figuranţi în spiritul megashow-urilor politice care au primit titlul generic de Cântarea României. Trebuie spus că Nicolaescu nu inovează nicio clipă la nivelul tehnicii cinematografice, este însă un regizor care ştie să filmeze o scenă de luptă şi în acelaşi timp dispune de câţi figuranţi are nevoie, de fonduri gigantice şi de actori carismatici, cei mai buni actori ai timpului său. Nemuritorii (1974), unul dintre puţinele filme „istorice”, e mai degrabă un film de aventură, cu haiduci, este un bun exemplu în acest sens. Filmele sale insuflă publicului sentimentul mândriei naţionale, îl flatează pe spectator, îl plasează în legenda unor evenimente exemplare, cu eroi exemplari, cu fraze memorabile – ele aparţin scenaristului, dar felul cum sunt spuse face muzica, – în care răsună bronzul armurilor ciocnite şi limba de lemn a propagandei. Eroii neamului aproape că recită poezie patriotică unui public ridicat din anostul cotidian la rangul de martor al unor netăgăduite glorii. Neîndoielnică şi asemănarea cu fabrica hollywoodiană de mituri, – a se vedea The Player (1992) al lui Robert Altman pentru o radiografie cinic-ironică a sistemului. Comanditarul secret este Partidul care face atât o baie de mulţime prin filmele lui Nicolaescu, cât şi una de tinereţe ieşind purificat de grundul unor complicităţi oneroase. Filmele istorice sunt şi cele care s-au degradat primele, pentru că mesajul lor politic este traforat în clar, la suprafaţă şi ornat cu bibiluri şi motive naţionale. Deloc surprinzător, după revoluţie, regizorul a ajuns să se autopastişeze în superproducţii gen Triunghiul morţii (1992) sau în resuscitări ale francizei cu celebrul comisar Moldovan precum Supravieţuitorul (2008). Cu toate acestea, filmul noir românesc îi datorează imens lui Nicolaescu cu seria sa avându-l ca erou principal pe comisarul Miclovan devenit apoi Moldovan: Cu mâinile curate (1972), Ultimul cartuş (1973), Un comisar acuză (1974), Revanşa (1985). Minciuna stă în miezul fructului, o fantasmagorică confruntare între comunişti şi legionari atât în anii ’40 ai apogeului mişcării legionare, cât şi în anii 1945, 1946 unde Bucureştiul devine mai ceva decât Chicago-ul lui Dillinger şi Capone, un loc geometric ideologic al confruntărilor dintre crapuloşii mafioţi capitalişti şi poliţie sub arbitrajul tot mai ferm al membrilor P.C.R.. Cauza Durului Neîmblânzit, a Lupului Singuratic, a Cavalerului Dreptăţii devine pas cu pas cea a Partidului, apropierea se face lent, cu ocolişurile necesare captării unui rebel, unui neînregimentat precum comisarul Moldovan. În acest sens, o excelentă analiză o oferă Ion Manolescu în eseul său „Comunismul „la pachet”. Aventură şi propagandă în filmele poliţiste” din Explorări în comunismul românesc (vol I). Fără falsificarea deliberată a istoriei, Sergiu Nicolaescu ar fi putut intra, cred, în galeria marilor autori de policieuri gen Jean-Pierre Melville, Jacques Deray, John Huston, etc. Acţiunea antrenantă, suspansul, replica acidă, cinică, umorul negru, personajele realizate dintr-o trăsătură de peniţă sunt tot atâtea ingrediente care fac din regizorul român un clasic al filmului noir.
Scrisoarea adresată lui Nicoale Ceauşescu care avea în vedere ostracizarea a doi colegi de breaslă, regizorii Lucian Pintilie şi Alexa Visarion, demonstrează mai mult decât o strategie de legitimare prin contrast, ci mai degrabă diferenţa care separă butaforia cinematografică, potemkiniada regizorului angajat de filmul eliberat de constrângerile propagandistice. Lucian Pintilie alături de Liviu Ciulei reprezintă acel puţin al cinematografiei autentice româneşti în perioada comunistă. Întâmplător sau nu, Lucian Pintilie este şi cel mai deschis critic dintre regizorii români aşa că Nicolaescu l-a înregistrat politically correct printre „nepatrioţi”. Opoziţia sistemică făcută după decembrie 1989 regizorilor Noului Val este o altă hârtie de turnesol demonstrând mai mult decât obiecţii estetice, cât opţiuni ideologice. Parte a canonului naţional-comunist, filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu mai au şi o altă semnificaţie, standardizarea unei viziuni asupra istoriei cu eliminarea ultimelor reziduri de reflecţie critică pe linia evident ideologizată a istoricilor Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu. Molohul cinematografic lăsat în urmă de Sergiu Nicolaescu are acelaşi orizont de semnificaţie cu molohul arhitectonic numit Casa Poporului. Primul îngroapă adevărata cinematografie, o sufocă triumfalist într-o grămadă de clişee propagandistice şi falsificări istorice, cel de-al doilea înghite câteva dintre cele mai vechi cartiere bucureştene cu întreaga lor istorie culturală şi evident naţională. Ambele operaţiuni dobândesc sensul unei lobotomizări. Educaţia celor mai mulţi tineri a făcut-o în Epoca de Aur ca şi acum cinematograful, nu manualul de istorie, aşa că vulgatele vehiculate de pelicule au devenit litera de lege al unei „pături” sociale foarte largi, precar alfabetizate cultural. Putem spune că prin Sergiu Nicolaescu regimul a reuşit mai bine decât au făcut-o toţi activiştii săi la un loc şi anume să cosmetizeze un morman de cadavre, o economie falimentară şi o politică antinaţională dusă de Partidul Comunist. Un om orchestră, adesea regizor, scenarist şi actor, Sergiu Nicolaescu rămâne autorul Epopeii Naţionale în perioada comunistă şi postdecembristă, cel mai prolific regizor, în cele din urmă un fenomen cultural. O analiză a operei sale cinematografice va trebui să devină şi o analiză de sistem pe care regizorul l-a reprezentat la toate nivelurile.
Acest articol a fost publicat şi în România literară nr.1/2013, cu titlul „Gloanţele oarbe ale Comisarului Moldovan”
