M-am jucat traducând trei texte din Nicanor Parra (n. 1914, Chile), acest poet de o autoritate uriaşă în America Latină; pe lângă faptul că a câştigat o căruţă de premii (printre care şi Premiul Cervantes), este un personaj-cult în câteva romane-cult latino, de la cele ale lui Sábato la cele ale lui Bolaño, să zicem – toţi poeţii din romanele cu pricina, oricât de anarhişti şi de negri-n cerul gurii ar fi, rostesc numele lui Parra cu un respect neverosimil.
Şi, într-adevăr, merită respectul ăsta – fie şi numai dacă ne gândim că, fiind cu vreo douăzeci de ani mai bătrân decât şaizeciştii noştri, în scris pare cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr decât cei mai mulţi dintre ei.
Una dintre marile lecţii pe care cred că le putem învăţa de la poeţii latino-americani e reabilitarea poeziei politice. La noi, conceptul de poezie politică a fost ruinat din cauza acaparării lui de către poeţii sicofanţi de varii înzestrări, de la truculentul Adrian Păunescu la ridicol-oribilul C.V. Tudor. Însă, în înţelesul ei originar, poezia politică nu are a face cu servilismul versificat al sicofanţilor, ci, cu totul dimpotrivă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intrarea în sistem – şi aduce cu sine toată puritatea revoltei & a compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revoltă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compasiune (deoarece compasiunea fără acţiune e inutilă, de nu chiar uşor ipocrită); ea conaturează revolta & compasiunea într-un discurs care e în acelaşi timp solitar & solidar. De unde şi forţa lui paradoxală (întrucât se alimentează din reacţia celor slabi).
Iată, spre ilustrare, trei antipoeme (cum le numeşte el însuşi) de Nicanor Parra.
De porumbeii infailibili
Nu scapă statuia niciunui preşedinte
Ne spunea Clara Sandoval
Porumbeii ăia ştiu foarte bine ce fac
S.U.A.
Acolo unde libertatea
e o statuie
Dacă ar fi corect Fidel
ar trebui să creadă în mine
aşa cum cred eu în el:
istoria o să mă absolve
A treia oară
într-o săptămână
când un porumbel se cacă pe mine
bine cel puţin
că vacile nu zboară
Între două femei
o iubeşti pe cea care n-a existat niciodată
Un chilian dintr-o mie
moare de tristeţe
Nimeni n-a văzut vreodată
un poliţist mort
pe stradă
de unde deducem
că fiinţele astea mor în pat
pentru că n-o să ne apucăm să spunem
că sunt nemuritoare
Poezia o termină cu mine
Nu spun că pun punct la nimic
Nu-mi fac nici o iluzie despre asta
Aş fi vrut să poetizez mai departe
Dar s-a terminat inspiraţia.
Poezia s-a purtat bine
Iar eu m-am purtat oribil de rău.
Ce-aş câştiga dac-aş spune
Că m-am purtat bine
Şi poezia s-a purtat rău
Când se ştie că eu sunt de vină.
Asta merită orice imbecil ca mine!
Poezia s-a purtat bine
Eu m-am purtat oribil de rău
