Moștenirea lui ‘59

1859 este mai mult aniversat decât rememorat. O epocă extrem de complicată și de interesantă este strivită sub ebuliția comemorărilor, care se revendică de la evenimente, dar care, în fapt, le simplifică estetic, le ignoră arogant sau, adesea, le falsifică, fără scrupule, semnificația. Prescrise fatalmente de mizanscena politică, aniversările servesc obsecvios felurite funcții mundane, constituind scenografia pentru expresia celor mai sforăitoare efemeride, pentru parada mai marilor zilei, care tânjesc invidios să împrumute ceva din durabilitatea faptului comemorat. 1859, ca și alte date importante din istoria noastră, a căpătat o nefericită plasticitate – adică permite modelări întâmplătoare, în funcție de stringențele sau capriciile momentului.

E cert: 1859 a scăpat de sub controlul istoricilor, pentru a încăpea pe mâna activiștilor culturali. Şi, în termenii utilității sociale, nici măcar nu era rău să se fi întâmplat așa, dacă transferul s-ar fi făcut cu prețul îmbogățirii imaginative și a exploatării oneste a semnificației celor întâmplate atunci. Însă trecerea evenimentului în posesia culturnicilor s-a făcut cu prețul ultrasimplificării poveștii unirii, al nivelării asperităților din relatarea faptelor și al abolirii interpretărilor contrare vulgatei etno-naționale flatante. Limbajul aniversărilor este dezolant de sărac și tautologic; povestea pe care acestea o spun este plictisitoare și neverosimilă; iar efectul public este nul.

Invariabil, „epoca unirii” este evocată ca moment de entuziasm și consens național. Se uită astfel că, în epocă, unirea reprezenta doar unul din proiectele politice intrate în competiția pentru modernizarea spațiului extracarpatic și că unioniștii, de altfel o grupare eterogenă, cuprinzând fracțiuni cu vederi destul de diferite, constituiau doar una din taberele de pe scena politică. Prea puțini mai vorbesc astăzi despre antiunioniști, deși în rândurile acestora s-au aflat personaje perfect stimabile, iar ideile pe care le exprimau erau și sunt încă de-a dreptul valoroase.

Iată cîteva din motivele pentru care „separatiștii” moldoveni se opuneau unirii. După cum ne relatează Nicolae Suțu, antiuni­o­niștii se temeau că, în cazul unirii, capitala se va muta la București, iar Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că „Iașii și toată Moldova de Sus nu vor fi decât puncte excentrice ale noului stat”, iar „interesele lor nu vor fi puse decât în pla­nul doi”; că unirea va lăsa Moldova „pradă unei deprecieri continui a capitalurilor și a produselor”, în condițiile în care „contactele comerciale, îmbunătățirile materiale se vor îndrepta tot mai mult spre capitală”. Separatiștii se așteptau ca muntenii să domine conducerea politică a Principatelor Unite, anticipând că „majoritatea în organele guvernamentale, ca și în adunările legislative, va fi dinainte rezervată muntenilor, iar moldovenii vor fi siliți să îndure legea celor dintâi și să fie, ca să spunem așa, absorbiți mai curând ca un popor cucerit decât ca unul unit cu Ţara Românească”. În ochii unei ideolog al separatismului, Nicolae Istrati, unirea era periculoasă pentru Moldova (care urma să devină „o provincie”), pentru Iași (ce risca să devină „un al doilea Hârlău”), pentru instituții, pentru biserica locului, pentru economia indigenă și proprietățile pe care se sprijinea aceasta, pentru cutumele, privilegiile și imunitățile Moldovei lăsate de strămoși și conservate de statu-quo-ul internațional.

După consumarea actului unirii, moldovenii și-au văzut temerile confirmate. Statutul internațional incert al statului român și fascinația față de modelul francez au făcut ca elitele politice de la București să sacrifice Iașul pe altarul unificării pe model ultra-centralist. Capitala s-a mutat la București și nu la Focșani, cum s-a stabilit inițial; toate instituțiile importante au fost mutate, fără excepție, în capitala statului centralizat, deși, la un moment dat, Iașului i se promisese măcar sediul Curții de Casație; elita politică s-a recrutat cu preponderență dintre munteni (după cum arată analize realizate de M. S. Rădulescu). Într-o dezbatere organizată în 1863 în Iași, comercianții și meseriașii orașului au adus „triste dovezi care mărturisesc decăderea și ruinarea totală a Iașilor”; ei se plângeau că, după centralizare, nivelul schimburilor comerciale a scăzut cu 70%, că „meseriile și fabricele din Iași au căzutu cu totul”, că „valoarele caselor au căzutu de spăriatu în anul 1862” etc. Tot în 1863, s-a format la Iași o comisie în cadrul căreia nemulțumirile ieșenilor și moldovenilor să fie exprimate. Această comisie a cerut aplicare, în noul stat, a unuia din principiile „sciinței moderne: descentralizarea administrativă”. Dar oricâte propuneri au făcut moldovenii, acestea nu au fost luate în seamă de decidenții din București. Nu este de mirare, prin urmare, că nemulțumirile moldovenilor au crescut încontinuu după unire și că entuziasmul s-a transformat, după cum mărturisea unionistul Ion C. Brătianu, în dezamăgire. Domnitorul Al. I. Cuza a fost primit „cu răceală” în Iași la prima aniversare a unirii; portretul lui M. Kogălniceanu a fost ars în timpul unei manifestații de protest. Spre sfârșitul domniei lui Cuza, nemulțumirea era „generalizată” în Moldova (după cum probează istoricul T. W. Riker); căderea lui Cuza a fost sărbătorită în Iași prin trei nopți de iluminații. În aprilie 1866, atunci cînd a devenit clar că unirea va fi menținută, circa 500 de ieșeni (la pseudo-revoluția ieșeană din 1848 au participat 1.000) au ieșit în stradă în frunte cu mitropolitul, strigând „Jos unirea!”, și s-au confruntat cu forțele de ordine trimise de la București. Despre această confruntare, care s-a soldat cu zeci de morți, cărțile de istorie abia pomenesc, iar manualele nu suflă o vorbă.

Prin urmare, povestea unirii este ceva mai complicată și mai puțin veselă decât se știe. Măcar localnicii ar trebui să-și aducă aminte că „sacrificiul pentru unire” (sintagmă folosită des în epocă) a fost destul de mare și că 1859 a lăsat moștenire nu doar entuziasme, ci și neplăceri. Probabil, cea mai durabilă neplăcere este opțiunea, făcută în 1859, pentru modelul statului centralizat, în ciuda presiunilor moldovenilor, care cereau un stat confederativ sau măcar aplicarea principiilor descentralizării administrative. O observație pătrunzătoare, făcută de Vasile Boerescu în 1856, este nu mai puțin valabilă astăzi: „descentralizarea administrativă, această importantă instituție care dă forță și asigură progresul majorității statelor civilizate, este necunoscută în Principate”. Iașul suferă și acum din cauza centralizării – e drept însă că o face cu veselie aniversară.

Tags: ,

Un comentariu

  1. „1859 a scăpat de sub controlul istoricilor” 🙂
    Ihm… istoricilor… cum ar fi ? Adrian Cioroianu sau Dan Berindei ?
    Sau… by the way, ce istorici se ocupa de respectiva perioada de la 1859 ? Isar ? 😮
    Sorry, in foarte multe cazuri eu nu vad o diferenta majora intre istorici si activisti culturali. Inteleg senzatia de neplacere produsa de expunerea la entuziasmul hagiografic al activistilor dar sa fiu sincer nici gargara patriotarda produsa de ani de zile pe post de „istorie” nu e tocmai usor de digerat.
    Ma refer la „istorici”, la ceea ce afla lumea la televizor ca e un istoric. Oameni care se recomanda cu gura plina ca fiind istorici… si europeni :-))
    Lumea nu a depasit nivelul Magazinului istoric care la ora actuala este cam standardul academic romanesc.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *