Cu „omul nou“ comunist la psihoterapeut

Pregătind o lucrare despre raporturile dintre literatură şi ideologie în anii 1970, am ajuns la subcapitolul dedicat romanului psihologic. Dar, înainte de a utiliza proza din epocă sau documentele cenzurii drept surse istorice, am făcut un ocol. M-am gândit că ar fi util să văd cam cum se scria – la modul mai mult sau mai puţin academic – despre psihologie şi psihiatrie. Aşa am ajuns la o disciplină apropiată – psihoterapia; de fapt, la scriitorul şi medicul psihiatru Ion Vianu, cu a sa Introducere în psihoterapie (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, 232 p.). Este important de observat oraşul şi locul de apariţie: Cluj/Editura Dacia, şi nu Editura Medicală; adică o deschidere nu doar către un public specializat, ci o adresabilitate mult mai largă. Cartea se înscrie într-o anumită tendinţă: Victor Săhleanu reeditase opera lui I. Popescu-Sibiu (despre Sigmund Freud) tot la Cluj, în 1972.

Şi totuşi, omul nou se mai şi îmbolnăveşte. De nervi. Chiar foarte des, câteodată – ireversibil. Cu această idee am rămas după ce am citit cartea medicului Ion Vianu. De fapt, greşesc; mi se pare că este mai mult opera unui scriitor (spun aceasta fără intenţia de a diminua caracterul ştiinţific al lucrării). Evident, tonul cărţii nu este unul radical, nu e la fel de tăios precum cel al poziţiilor pe care doctorul Vianu avea să le adopte în 1976–1977, când incrimina utilizarea psihiatriei în scopuri politice, represive. (vezi detalii în Ion Vianu, Exerciţiu de sinceritate, Polirom, Iaşi, 2009).

Abordînd problematica neurasteniei – ce pare să afecteze aproape exclusiv ţările care au căzut sub dominaţia comunistă –, dar şi alte psihoze şi nevroze, I. Vianu pune de fapt un diagnostic asupra întregii societăţi româneşti de la mijlocul deceniului opt.

Psihoterapeutul vorbeşte şi despre eşecurile sociale (p. 191), contrazicând optimismul oficial, dar şi lucrările unor confraţi (care zugrăveau o societate triumfătoare, învingând boala). Ion Vianu identifică răul social, dincolo de depresia individuală. Introducerea sa în psihoterapie este o carte (şi) despre prăbuşirea aspiraţiilor (într-un regim opresiv). Psihiatrul-scriitor admite fenomenul toxicomaniei (într-o accepţiune mai largă) în România, într-o proporţie deloc de neglijat, fără a-l „exporta“ în Occident (p. 202-203) şi a-i denunţa pe vestici, aşa cum au făcut mai târziu confraţi sau publicişti marxist-leninişti.

Pe lângă toxicomani, alcoolici etc., există şi homosexuali. Da, omul nou poate fi şi homosexual: „Tulburările orientării şi dinamicii sexuale sunt atât de răspândite, atât de polimorfe în manifestările lor, încât cu greu ar putea fi sistematizate în aceste puţine pagini“ (p. 183). Printre comunişti sunt şi homosexuali. Şi nu este nimic rău în asta – sugerează I.V. Şi – mai ales – nu trebuie judecaţi în procese penale pentru asta. De fapt, nu e nimic penal. Homosexualitatea nu este un viciu. Ci doar „viciu“ (p. 187). Medicul nu judecă moral nici adulterul, nici ideea de a avea mai mulţi parteneri (p. 188).

Sunt câteva afirmaţii care aparent diminuează caracterul neconformist al cărţii. Ele se referă la Karl Marx şi V.I. Lenin: „pe urmele lui Hegel, dar răsturnând teoria lui în modul ştiut, a venit Marx dând viziunea dinamică cea mai plauzibilă, un model pentru ştiinţă, operant şi în practică socială“ (p. 14); „psihanaliza presimte…, fără să o exprime cu aceeaşi radicalitate, teoria leninistă asupra spiritului ca reflectare a materiei, respectând, prin postulatele ei biologizante, şi caracterul marcat cu precizie de Lenin de primordialitate a materiei“ (p. 12).

În primul rând, referinţa la Lenin nu e chiar consonată cu intenţiile ideologice ale propagandei din epocă, ci poate doar o forţare a apropierii lui Lenin de Freud (pentru reabilitarea celui din urmă). Cum am şi sugerat la început, cartea lui Ion Vianu mi se pare a fi o piesă la dosarul „reabilitării“ lui Freud în România comunistă (în anii în care mai existau unii publicişti ai puterii care denunţau psihanaliza ca fiind o ştiinţă „burgheză reacţionară şi idealistă“ – vezi Ion Vianu, Exerciţiu de sinceritate, p. 92). În al doilea rând, utilizarea / invocarea lui Marx (mai ales a scrierilor sale de tinereţe) era o metodă de delimitare de naţional stalinismul în varianta Ceauşescu care deja se înstăpânise în cultura şi societatea de la mijlocul deceniului opt. (în fond, şi reformatorii din Cehoslovacia „Primăverii de la Praga“ îi combăteau pe dogmatici şi apoi pe invadatori cu referiri la Marx şi chiar Lenin). Că aceste fraze au o întrebuinţare asemănătoare (sau sunt lipite strategic, pentru a salva cartea) o dovedeşte poate şi scepticismul lui I. Vianu faţă de materialism: „În ajunul marii revoluţii ştiinţifice a secolului al XIX-lea se propunea o teorie materialistă excesivă, ignorându-se faptul psihologic, esenţa lui reflectorie, fără de care originalitatea lui nu poate fi înţeleasă“ (p. 10).

La mai puţin de trei ani de la publicarea cărţii, nici terapeutul nu mai rezistă (psihic) în România: va emigra şi se va stabili în Elveţia. Lucrarea este un document uman şi moral. Mi se pare scrisă parcă sub o imensă presiune. Presiunea cenzurii? Pare că atât autorul, cât şi redactorul de carte se tem de apariţia unor vremuri mai tulburi, mai restrictive din punct de vedere editorial. Nu îmi este clar ce manuscris a ajuns la tipar; probabil nu ultima versiunea corectată. Altminteri nu îmi explic numeroasele erori stilistice din carte – surprinzătoare la fiul esteticianului Tudor Vianu şi la cel premiat un an mai târziu de Uniunea Scriitorilor pentru volumul Stil şi persoană. De la exprimări pleonastice (a-şi aduce aportul – „să aducă aporturi contradictorii“; p. 96) la folosirea inadecvată a gradelor de comparaţie: „cel mai impecabil“ (p. 56); „în modul cel mai perfect“ (p. 26); „în modul cel mai esenţial“ (p. 27); „cele mai remarcabile“ (p. 163). Sau: „Bolile pentru care pacienţii vin să facă antrenament autogen se datoresc…“ (p. 103); „şansele de eşec“ (p. 36); „datorită inconstanţei lor caracteristice“ (p. 109); „să începem şi acest început“ (p. 70); şansele [psihoterapi]ei de failibilitate crescând“ (p. 46); „despre primele două nu ne vom ocupa“ (p. 178); „va fi un factor cu atât mai negativ“ (p. 184); „mai puţin anormal“ (p. 184); „acel obiect-păpuşe“ (p. 200) etc. etc.