Arhipelagul de semne, de pauze, de fragmente şi de interogaţii ce este opera lui Fernando Pessoa devine, o dată cu extraordinara ediţie imaginată de “ Humanitas fiction”, parte din patria de culori a limbii române. În Dinu Flămând, rafinat poet şi desăvărşit traducător şi exeget, Pessoa îşi află pe acel mediator capabil să imprime versului şi prozei calitatea unică şi spectrală a textelor lui Pessoa.
Şi poate că este momentul să marcăm acest extraordinar efort de integrare a lui Pessoa în conversaţia de idei din spaţiul autohton. Dincolo de zumzetul trecător, dincolo de curgerea zilelor interşantajabile, se află monumentul care se edifică, cu fiecare carte care apare, ca şi cum, în fine, umbra lui Pessoa s-ar confunda din umbrele care ne înconjoară şi pe noi. Arta impecabilă a lui Dinu Flămând şi cutezanţa editorului înfruntă efemerul, închipuind un magnific proiect Pessoa.
Cultura noastră întâneşte, în fine, pe cel care, asemeni lui Ezra Pound, Joyce sau Proust, Musil ori Broch, închide în sine lumi infinite. Ediţia Pessoa înaintează , iar progresul ei este progresul unei revelaţii: posteritatea lui Pessoa înseamnă excavarea labirinticei sale moşteniri, aruncată în larg de vreme asemeni unei sticle în val de ocean. Enigma lui Pessoa este de acum înainte, graţie lui Dinu Flămând, una, cu enigma literaturii noastre.
Căci actul descoperirii lui Pessoa este , precum cel al descoperirii lui Vladimir Nabokov, poarta de intrare în spaţiul guvernat de logica oglinzilor şi a miracolelor. Pessoa este acel modern care alege să se rupă pe sine în mii de fragmente. Singura sa unitate este această aparent infinită şi polifonică multiplicitate. Biografia omului se topeşte în textul ce se adună, hrănit de himere şi de obsesii. Proiectul Pessoa este intimitatea cu acest ochi care se explorează pe sine în heteronimii săi. Pulverizarea sa este pulverizarea celui care nu mai poate să încapă în marginile unei unice voci. Polifonia cere un portativ de cuvinte spre a se împlini.
Chipurile
Enigmatic, intraductibil, misterios şi inclasabil, profilul lui Pessoa, poetul, se suprapune peste cel al patriei sale, Portugalia. În maniera sa atât de neobişnuită şi paradoxală, Pessoa a fost obsedat de naţiunea şi de limba căreia i–a aparţinut. Unică în literatura secolului XX, prin anvergura experimentului şi prin vigoarea poematică, arta lui Pessoa este replica pe care ţara lui Camoes o dă lumii care o înconjoară. Sinteză de misticism şi de elan gnostic, de patimă futuristă şi de repliere melancolică, poezia lui Pessoa atrage pe cei care se apropie de ea cu forţa magnetică pe care o poţi întâlni doar în naraţiunile lui Borges.
Ediţia de “ Operă poetică” alcătuită de Dinu Flămând este oglinda în care se reflectă eurile diverse ale celui care a putut trece în ochii contemporanilor săi drept un burghez oarecare. În epistola adresată lui Casais Montero, Pessoa ridică cortina şi lasă să intre în intimitatea creaţiei sale pe viitorii săi cititori. Geneza identităţilor sub care se va ascunde/ revela Pessoa ţine nu de detaliul de istorie literară, ci de miracolul geniului.
Jucându-se cu fragmentele de oglindă în care se întrevede imaginea sa tulburată şi mişcată, Pessoa orchestrează un discurs poematic polifonic, a cărui diversitate înseamnă coexistenţa, între paginile aceleiaşi vieţi,a atâtor izvoare de sensibilitate. Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Fernando Pessoa. Patru chipuri dincolo de care se ghiceşte efigia unui intelectual vizionar ce se aseamănă cu Lewis Carroll prin gustul pentru deghizare şi ludic.
Vocea lui Fernando Pessoa este legată de mistica portugheză a sebastianismului. Invocarea prinţului a cărui întoarcere poate fi semnul renaşterii lusitane este punctul de pornire al aventurii poetice şi ezoterice. “ Mesajul” lui Pessoa se duce mai departe pe intinderea unui ocean care este străbătut de spectrele strămoşilor săi. Poposind în faţa estuarului care te pregăteşte pentru mare, în vecinătatea unei Lisabone modelate de geniul iluminist al lui Pombal, versurile lui Pessoa revin spre a te bântui, cu acea unică sinteză de deschidere şi de dor definind sufletul lusitan însuşi .
Dintre aceşti heteronimi pe care Pessoa ii aduce la suprafaţă, după travaliul său temerar de scafandru,Alvaro de Campos este cel mai încărcat de energiile veacului trecut. Inginer familiar cu sunetul şi sufletul modernităţii tehnologice,împătimit al exaltărilor whitmaniene, de Campos nu este mai puţin complicat în straturile sale de expresie poetică.
Lângă paroxismul dionisiac al “ Odei Maritime”, se află decadenţa narcoticelor din “ Opiarium”. Narativă şi hipnotică, poezia lui de Campos din “ Opiarium “ este un exerciţiu insurgent de transcriere al ritmului vieţii trăite dincolo de cortina de ivoriu a halucinaţiilor. Tensiunea dintre strălucirea halucinată a drumului către Orient şi exaltarea minunilor lumii noi este marca acestui spirit tulburat şi încercat de tentaţii.
Cât despre Alberto Caeiro şi Ricardo Reis, dincolo de jocul lui Pessoa, ce le atribuie biografii şi parcursuri de o concreteţe balzaciană, identitatea lor se naşte din familiaritatea cu ethosul păgân pe care omul Pessoa îl admira, la rândul său. Între Caeiro, omul care a trăit toată viaţa sa în provincia natală, şi exilatul în Brazilia, Reis, numitorul comun este dat de purificarea limbajului poetic şi de aspiraţia către o limpiditate antică ce evocă, în anumite poeme, incremenirea de cleştar a picturilor metafizice ale lui Giorgio de Chirico.
În cele din urmă, taina pe care o incifrează în lirica lui Pessoa se lasă citită doar de cel care are temeritatea de a urma drumul indicat de creator, către inima vulcanului din care izbucneşte poezia însăşi.
Oglinda
Geniul prismatic şi poliedric al lui Pessoa desfide categorizările şi se înscrie ca exemplarul unic al unicei sale specii. Dintre toţi artiştii modernităţii, Pessoa este singurul care posedă această virilitate suicidară a creaţiei. Şantierul său gigantic nu va fi, poate, cunoscut cu adevărat niciodată. Scrierile sale,finalizate sau rămase în bruioane, transmit această imagine, himerică, a minţii care, gândindu-se pe sine, regândeşte întreaga lume. Totul există în spiritul lui Pessoa, inclusiv acel viitor din care posteritatea sa magnetică face parte.
O legendă tenace a acreditat imaginea unui Pessoa- banal şi nespectaculos, în comparaţie cu extravaganta irizare a heteronimilor săi. Nimic mai neadevărat decât această judecată leneşă. Pessoa- ortonimul cuprinde, în sine, tot atâtea măşti, cu nimic inferioare în spectaculozitatea lor barocă efigiilor celor pe care i-a inventat. Pessoa este la fel de tulburător şi de enigmatic în opera pe care o asociază cu propriul său nume. Iar traducerea lui Dinu Flămâne aduce la lumină acest pământ Pessoa ce musteşte de taine.
Şi aceasta pentru că poezia lui Pessoa se alimentează din aceleaşi bizare izvoare din care se nutresc heteronimii săi. Ruperea lui Pessoa în bucăţi este dublă: este ruperea în fragmentele care se ivesc ca persoane distincte şi este ruperea în cadrul propriului eu, o alunecare între planuri şi voci, o continuă interogare a unei identităţi fluide.
Şi nu este un detaliu nesemnificativ prezenţa în această ediţie a unor texte poetice scrise de Pessoa direct în franceză şi în engleză. Portughez ce visează la marea portugheză, Pessoa este parte din această magmă culturală a tradiţiei plurilingve şi cosmopolite. Educaţia primită în Africa de Sud, în engleză, face din Pessoa un scriitor-punte, ce uneşte diverse insule şi continente. Excentricitatea sa are un aer englez prin insularitatea viziunii sale. Contemporan cu T. S. Eliot sau cu Ezra Pound, Pessoa este unul dintre exploratorii care întorc spatele pământului, alegând taina şi largul de ocean.
Identitatea prismatică a lui Pessoa- ortonimul se situează în interstiţii, în spaţiile pe care le desenează direcţiile modernităţii. Introvertit, dar şi mag ezoteric, poet al memoriei,dar şi cuceritor al vastelor unde marine, melancolic, dar şi ironist subtil, mai cu seamă în acele epigrame ce dau la o parte masca de dictator a lui Salazar, Pessoa nu poate fi prins, nu poate fi încadrat, nu poate fi redus la un sunet familiar. În Pessoa- ortonimul, suita de euri se transcrie pe sine, cu fiecare ciclu de poem.
Ca şi proză şi în “Manifeste”, Pessoa este un iniţiat ce are nostalgia limbajului hieratic şi încifrat al tradiţiei. Asemeni lui Mateiu I. Caragiale, Pessoa a trăit înăuntrul şi în afara timpului său. Ascuns în crisalida de funcţionar oarecare, el a nutrit ambiţia de a fi cronicarul escatologic al naţiunii sale. Poemele din “Mesaj”( ce se aseamănă cu majestuoasele “ Pajere” mateine) sunt pietrele tombale pe care Pessoa le gravează, cu minuţiozitate de orfevru. Ele sunt tablouri în care timpul istoric se metamorfozează în imagine şi în cifru. Ele sunt ghicitorile pe care nici unul dintre contemporanii săi, şi cu atât mai puţin terestrul Salazar, nu le pot descifra.
Textele dedicate acestei Portugalii ce se deschide pe sine şi deschide lumea ascund un mesaj din “Mesaj”. Este acesta un mesaj care se distanţează de cei din jurul său , de scenografia naţionalismului triumfalist. Mesajul lui Pessoa este parte din conversaţia pe care scriitorul o poartă cu spectrele hipnotice ale patriei sale. La secole după Camoes, Pessoa îşi defineşte propria sa rapsodie. Dar “Lusiada” sa este un pelerinaj la căpătâiul ruinelor, incantaţia mistică a unei patrii care nu mai poate renaşte decât prin text.
Imperiul de mare şi de curaj al lui Pessoa nu este cel al lui Salazar. El nu este alcătuit din colonii şi din expoziţii universale, el nu are nevoie de armate şi de nave spre a-l ocroti. Imperiul său este un arhipelag de umbre, de semne, de blazoane şi de ecouri muzicale. Imperiul său este asemeni unui labirint din care singura ieşire este oferită de poezia însăşi.
Fragmentarismul mistic al lui Pessoa aspiră la eliberarea sufletului ce doarme în statuile înaintaşilor, propunând miracolul ce înfrânge istoria. Moartea este revenire, de aceea Pessoa se întoarce spre imaginea însângerată a domnitorului Sebastiao care, ucis fiind, devine promisiune a revenirii. Eroii portughezi ajung la capătul lumii, acolo unde ridică colonade demne de personajele lui Homer. Ei sunt semizeii ce ornează un panteon melancolic, luminat de privirea halucinată a lui Pessoa.
Vocea lui Pessoa este alcătuită din juxtapunerea de voci, la fel ca un vitraliu de catedrală. Marea spre care se deschid textele sale este guvernată de astrul geniului său. Portugalia sa renaşte, în spaţiul acestui regat de himere.
