Şi poate că în ziua în care tu ai murit am murit şi eu: ceva din culorile în care lumea ni se infăţişa, ca într-o jerbă de raze,s-a stins atunci, iar glasurile tinereţii ce aleargă spre viitor au încetat să mai răsune. Iar toate anotimpurile pe care le petreceam cu privirea noastră unită s-au contopit în simgurul timp pe care ne mai este dat să îl simţim aproape, acela al nostalgiei şi al introspecţiei.
Şi poate că în ziua în care tu ai murit s-a născut cu adevărat trecutul: asemeni lui Emil Codrescu,ştiu că tot ceea ce mi se înfăţişează, de acum înainte, este doar un domeniu al amintirilor şi al melancoliei. Drumul s-a topit în liniştea acelui octombrie al despărţirii şi nerăbdarea de a cunoaşte a lăsat loc disciplinei aşteptării.
Şi poate că în ziua în care tu ai murit existenţa fiinţei care scrie şi, scriind, ne cuprinde a început: limpede şi fragilă ca un murmur, glasul ei se poate regăsi doar în cutia de rezonanţă a textului în care ne adăpostim. Dincolo de marginile lui se află doar întinsul de gesturi automate, de convenienţă şi de tăcere.
Şi poate că în ziua în care ai murit am trecut, amândoi, acel prag ce ne înspăimântase, în viaţă fiind: cum va fi arătând acea curgere de zile a despărţirii şi cum se va fi înfăţişând durerea ce va urma celei din urmă atingeri? Cei ce mor trec în cei vii ca o ceaţă a dimineţii: sinestezia dorului alungă certitudinea de contur şi luminează un timp al dubiului şi al şoaptelor. Cei ce mor nu mai îmbătrânesc, prinşi în rama de fotografii a amintirii ce creşte din noi, ca o mare ce urcă spre nori, lichidă şi avântată.
Şi poate că în ziua în care ai murit am ajuns acolo unde ne era dat să ajungem, amândoi: nimic nu mai ne poate separa, de vreme ce curgerea biologiei trecătoare nu mai măsoară acest timp orb al oamenilor. Dicteul visului ne aduce împreună şi graniţa ce îi înspăimântă doar pe cei ce nu au iubit devine cortina împinsă la o parte de mâinile materne, asemeni unei adieri.
Şi frazele se aştern pe ecranul de calculator, ca un desen de demult : reţeaua de sinapse a maşinii ne cuprinde în această viaţă de după moarte, la fel cum zidurile de case absorb iubirea discretă în ierbarul lor de clipe, ani şi decenii. Romanul dragostei se arcuieşte deasupra noastră, căci el nu mai cunoaşte sfârşit. Jocurile graţioase ale copilăriei modeste se preschimbă, treptat, în neliniştea tinereţii. Drumuri, iubiri, vise, amăgiri şi durere, toate se adună în paginile ce ni se deschid. Şi mâinile noastre îndrăgostite capătă transparenţa de cleştar a unei nopţi delicate de iarnă: mişcarea norilor de noapte oglindeşte surâsul tău visător, ca într-un palimpsest ceresc.
