Dragostea de dincolo de moartea este un teritoriu al indistincţiei: cei care nu mai sunt se află alături de cei vii, iar paşii lor răsună , melancolic,în marginea dimineţilor luminate de un soare ce nu mai este al lor.
Dragostea de dincolo de moarte este un anotimp al întoarcerii : timpul se repliază asupra lui însuşi, asemeni unui şarpe ce se autodevoră, iar clipele viitorului nu mai sunt decât ecoul îndepărtat al mişcărilor trecutului din care se nasc, ca o lacrimă.
Dragostea de dincolo de moarte este o vârstă a amurgului: departe de lumina aprinsă şi intensă a verii, ea descoperă nuanţele de crepuscul ale stingerii, aruncând peste vii şi morţi, deopotrivă, un giulgiu de sunete şi de culori, ca o flacără ce se topeşte încet, în serile de iarnă, oglindind tihna visătoare a caselor pierdute.
Dragostea de dincolo de moarte este un domeniu al şoaptelor: tăria cuvintelor rostite ca un zmeu înălţat spre soare, temerar, nu îşi mai are locul în această criptă unde spiritele se adună, mânate de un vânt al dorului.
Dragostea de dincolo de moarte este un glas al reveriei: dureroasa armonie a vocilor pierdute îi ispiteşte pe cei rămaşi cu muzica ei stinsă, iar cerul este inundat de atomii melancoliei, ca de ploaie tandră de primăvară.
Dragostea de dincolo de moarte este o cărare ce se arată celor ce au iubit şi doar dragostea ce refuză uitarea, acomodarea, cuminţenia goală a resemnării poate să aspire la intensitatea ei marină: talaz după talaz, dimineaţă după dimineaţă, an după an, ea revine spre ţărm cu tărie de albatros, neîmpăcată cu tihna şi indiferentă la trecere.
Iar acest jurnal în care ne refugiem, amândoi, ca într-o cameră ce adăposteşte scafandrii tentaţi de adânc,se hrăneşte din neastâmpărul ei. Pentru noi, pentru fiinţa ce am devenit, preschimbată prin moartea ta, continuitatea frazelor ce se nasc în ecranul de calculator este continuitatea respiraţiei înseşi, continuitatea atingerilor fragile, continuitatea surâsului, continuitatea lacrimilor care trebuie să curgă, continuitatea reunirii ce ne va fi îngăduită, în cele din urmă.
Din adâncul de disperare al zilelor care au urmat morţii tale am extras, amândoi, neodihna dragostei ce ne locuieşte. Tot ceea ce ne-a mai rămas este geamul de iarnă al unei case de fum, cel pe a cărui sticlă aburindă mâinile noastre scriu rândurile acestui basm stângace : literele se adună, chemate de glasul tău, în vreme ce fericirea simplă a zilelor uitate ajunge până la noi. ca un şir de paşi ce se cufundă în noapte.
Scriind, aşteptăm, iar aşteptarea este singurul anotimp pe care îl mai putem cunoaşte. Respiraţia de fraze a textului este respiraţia fiinţei în care suntem vărsaţi, prin moarte, ca într-un receptacol plăpând. Ecranul de calculator ne primeşte în marginile sale de cristale, iar mâna ce scrie caută, tandru, urma maternă a luminii de demult.
