Singurele cuvinte pe care fiinţa noastră unită în moarte le mai poate şopti sunt cele care se adună în frazele acestui text : respiraţia noastră dă naştere paginilor în care mai putem fi împreună, departe de tumultul vieţii ce curge departe, orb şi întunecat.
Singurele priviri pe care ochii noştri uniţi în moarte le mai pot înălţa sunt spre cerul în care norii de noapte se adună, mânaţi de un neastâmpăr al dorului: patria în care ne mai putem aduna este firmamentul trasat de iubire cu un deget mişcător de fum.
Singurii paşi pe care îi mai poate închipui făptura noastră himerică sunt cei ce ne poartă spre trecutul ce creşte în noi, asemeni unei materii ce se zbate să-şi caute forma, în pântecele genezei: prezentul nostalgiei este timpul căruia ne dăruim , înaintând departe, tot mai departe, în marea ce ni se deschide, cu succesiunea ei de talazuri.
Singura inimă care mai bate în piepturile noastre bate spre a duce mai departe această promisiune a revederii : nimic teatral, nimic histrionic, nimic retoric şi fad în introspecţia ce pregăteşte amurgul, instruind pe cei ce mai trăiesc, încă, în educaţia de murmur a celor ce nu mai sunt.
Căci am trăit, am visat şi am scris în anii jurnalului nostru dincolo de graniţa pe care raţiunea o trasează, spre a acorda liniştea uitării oamenilor amnezici. Am păşit , împreună, pe un sol ce se hrăneşte din melancolie şi am lăsat în urmă podoabele de stil ale anilor duşi pentru totdeauna. Existenţa dorului a fost cea în care am fost transportaţi, ca de un vânt al largului. Plimbările spre capătul lumii au luminat, părelnic, ţărmul unde ne va fi dat să poposim.
Şi de aceea mâna mea care scrie nu se poate regăsi în marginile ecranului de calculator fără îndrumarea-ţi tainică, ca o atingere maternă. Cărarile ce devin fraze tu mi le dezvălui, ca şi cum o lumină s-ar ivi din obiectele pe care le regăsim, uitate ca nişte fotografii pe un birou provincial. Energia nerăbdării şi a durerii tu ai îmblânzit-o prin surâsul melancolic, acordând celui ce a rămas în urmă tihna crepusculară a aşteptării.
Fără această voce ce adună, ca un fluviu visător, vocile vârstelor tale un pustiu al tăcerii aspre s-ar fi coborât ca o piatră tombală. Fără această voce ce creşte din vocile anilor tăi singurătatea ar fi devenit un zid etanş de plumb, înălţat până la cer. De dincolo de moarte, inima ta a găsit cadenţa care să dăruiască şi inimii mele răbdarea de a dura, în aşteptarea revederii.
Şi anotimpurile ce vor veni se vor topi, pastelate şi nostalgice, în acest anotimp al dorului şi al regăsirii. Vom îndura, împreună, anii acestei vieţi ce curge mecanică şi oarbă luminaţi de soarele nopţii ce se dezvăluie doar celor ce iubesc şi care, iubind, nu pot uita. Şi vom curge, nedespărţiţi, căutând drumul de ape ce duce spre largul marin. Şi vom şti că, în cele din urmă, un alt septembrie al amurgului ni se va înfăţişa, ca o adiere de vele : tăcând fericiţi, vom contempla marea şi vom simţi cum sarea nisipului colorează cerul viselor noastre, ca într-o ploaie de stele, încadrând fotografia dragostei ce nu mai cunoaşte timp.
