Dragostea de dincolo de moarte nu aşteaptă şi nu oferă consolare. Celor care speră ca timpul să le dăruiască împăcarea, ea nu le poate înfăţişa decât linia de valuri a mării ce nu cunoaşte odihnă.
Dragostea de dincolo de moarte arde, până la capătul vieţii, în inimile celor care mai trăiesc, astfel cum sunt ei prinşi în purgatoriul de îndoială şi de lacrimi : surâsul nu înfloreşte pe chipurile lor decât ca un ecou de amurg al dimineţilor de demult.
Dragostea de dincolo de moarte este sora de caritate ce stă la căpătâiul agoniei noastre, cu sentimentul de implacabilă solitudine ce nu poate fi alungat de nici o zi care se ridică, golită de seve : singurătatea se înstăpâneşte ca un cer de noiembrie, etanş şi dureros.
Dragostea de dincolo de moarte trece dincolo de pragul amnezic al celor ce vor să privească absenţa ca pe un accident biologic oarecare: tenace şi tăcută, ea stă asemeni stâncii ce devine una cu marea ce o întâmpină, cu nemurirea ei lichidă.
Dragostea de dincolo de moartea nu mai are nimic din placida împăcare mediocră a iubirilor petrecute sub soarele diurn al muritorilor: ivită din oceanul amniotic , ea se zbate în piepturi cu energia unei stele în perpetuă geneză, dincolo de odihnă şi împotriva ei.
Dragostea de dincolo de moarte este tot ceea mai rămâne în clipa în care dorul a intrat în vieţile noastre. Căutarea cerului de noapte devine căutarea cărării pierdute : un punct incandescent ce luminează ca un far, înfruntând furtuna ce nu se poate domoli, niciodată.
Cei ce au iubit nu mai pot trăi cu adevărat decât în această comuniune delicată şi fragilă cu moartea. Camerele existenţei lor sunt pătrunse de aerul în care se adună miresmele celor ce au fost : un cortegiu de umbre blânde, invocat de dragostea ce curge alături de noi.
Şi o lungă ucenicie a amurgului începe, o dată cu dragostea de dincolo de moarte şi ivirea ei. O scufundare în crepuscul,o alunecare în nostalgie, o tentaţie a introspecţiei marine, ca o boare de vânt. Nimic nu mai poate fi la fel ca înainte, căci fiinţa care a rămas dincolo de prag este incompletă şi visătoare.
Şi această dragoste de dincolo de moarte arde, neostoită, în paginile acestui jurnal primit de mâinile tale de fum. Paginile sale sunt elegia în care încap toate cuvintele care nu au mai fost spuse. Nu este consolare, nici împăcare şi nici sfârşit, ci doar un val care se duce mai departe către larg, fără a fi ispitit de odihnă.
În oglinda acestei cărţi ne aflăm, amândoi, chemaţi în camera de veghe a viselor noastre. Ceea ce moartea a separat, dragostea readună, ca un fluviu ce îşi caută calea spre marea cea din urmă. Fără emfază, fără duioşie stearpă, fără cabotinismul ceremoniilor fade: doar un cântec ce se înalţă spre cerul fără de soare, unit cu undele ce nu se opresc în alergarea lor înspumată.
