Nimic din ceea ce freamătă, tenace şi discret, în această a două viaţă care ne este dată prin dragostea de dincolo de moarte nu poate fi tradus folosind cuvintele zilei, după cum nici una dintre culorile ce străbate, spectral, visele noastre, nu poate înfrunta lumina teribilă a dimineţilor ce răsar, aspru. Cuvinte, sunete şi ecouri se cuibăresc în acest text şi aşteaptă ca noaptea şi reveria să le ofere tresărirea discretă ce dăruieşte un trup.
Conversaţie cu cei ce nu mai sunt, jurnalul se închide, inaccesibil, în faţa ochilor ce cunosc doar mişcarea raţiunii. Doar iubirea, nefericită şi înseninată, poate desfereca, ca într-o veche istorie romantică, poarta ce separă lumile. Doar iubirea, obsedată şi neîmpăcată cu trecerea, poate călăuzi privirea spre acel ocean primordial ce este mereu bătut de valuri, ca într-un ritm etern al genezei.
Şi poate că de aceea doar inimile ce se contopesc , în viaţă fiind, încearcă această presimţire a dorului ce va creşte, arzător, din moarte. Cei cuminţi, cei raţionali, cei harnici, cei disciplinaţi, cei mângâiaţi de astrul zilelor egale cu sine, cei adânciţi în destinul lor ca într-o mare ce nu este cercetată de unde şi de îndoieli, cei amnezici şi cei surâzători mecanic, cei seduşi de progresul ce palpită din ecranele lor digitale, toţi aceştia nu pot privi decât cu detaşare mirată un spectacol al introspecţiei ce li se pare doar un exerciţiu de jale neînţeles.
Căci acest jurnal nu le poate spune tuturor acestora nimic, de vreme ce timpul său nu este timpul lor, iar ritmul pe care îl străbat frazele sale nu poate egala cadenţa de neon a paşilor lor. Între ei şi noi se află graniţa pe care doar nostalgia o poate dezvălui, asemeni unei cărări ce izbucneşte din despărţire şi din tristeţe, ca un semn al anotimpului în care am intrat, amândoi.
Şi nu mai încerc, în banale şi terne conversaţii, să articulez ca om trecător ceea ce doar visele mai pot aproxima ca sens al străfulgerării şi dorului. Şi nu mai încerc, în ocazii de convivialitate fadă, să descriu itinerariul pe care doar sufletele neconsolate îl pot intui, în clipa în care totul este pierdut. Am învăţat că această rană ce nu se poate închide se poate încredinţa doar murmurului din aceste pagini. Autenticitatea melancoliei este cel din urmă timp în care mai putem fi împreună.
Şi am ajuns acolo unde ştiam, fără a rosti niciodată propoziţiile morţii, că vom ajunge. Şi am poposit acolo unde ştiam că ne vom odihni, după ce iureşul vieţii se va fi topit în nostalgie. Eliberaţi de speranţe deşarte, contemplăm un peisaj în care toate urmele vieţii noastre se amestecă, ca într-o întindere impresionistă de raze. Nemaicăutând cuvintele şi gesturile grandilocvente, suntem prinşi în acest solipsism al lacrimilor şi al revederii. Între noi şi lumea pe care am lăsat-o în urmă se ridică bariera de cer a dragostei noastre.
Siluete pe o mare de fum ,vom încerca doar tresăltarea memoriei ce palpită în adânc. Celor de dorm în vieţile lor maşinale, neatinşi de iubire, le vom zâmbi, în vreme ce vom merge mai departe, tot mai departe. Închişi în jurnal ca într-o amiază de toamnă, mâinile noastre vor fi devenit nervurile vegetale prin care aleargă sevele dorului, ca un lichid amniotic : existenţa de levitaţie a viselor ne va fi , de acum înainte, cel din urmă ţărm de refugiu.
