De demult, atât de demult, pe vremea când ecranele digitale nu luminau privirile celor ce aleargă pe culoarele vegheate de lumina funerară a neonului translucid, vocile şi muzica se iveau din cutia de majestuoasă splendoare arhaică a unui aparat de radio gerufon : lemnul şi boxele vibrau, iar şcolarul şui al republicii socialiste aştepta sosirea veştilor din larg de galaxii şi foşnetului de oceane.
Şi era aceasta o aventură a inimii din care imaginile lipseau, căci lumea în care acest copil naiv şi părinţii lui trăiau era une monocromă şi ternă asemeni unui discurs de partid. Doar aici, în vecinătatea lămpilor ce ardeau în noapte asemeni unor licurici- nibelungi, doar aici, în vecinătatea foşnetului scalei ce se mişca de o parte şi de alta a cortinei ce separa lagăre şi destine, doar aici, în vecinătatea de lucire a butoanelor ce creşteau, uriaşe, ca nişte balauri, doar aici visele şi libertatea se înălţau în văzduh, ca nişte zmee ce nu mai cunosc răceala pământului, ci doar neliniştea de freamăt a vântului.
Şi astfel în casa copilului ce creştea atins de mâna severă şi tandră a mamei sale intrau şoaptele şi tremurul vocilor alături de care învăţa să vorbească o limbă ce nu avea nimic din sacadarea ritualică a plenarelor comuniste : teatrul radiofonic izbucnea, coral, din marele radio ce străjuia camera sa, iar aerul se încărca de particulele în care dormeau fragmentele de praf stelar ale galaxiilor lui Asimov.
O stranie complicitate a imaginaţiei îi unea pe toţi cei care, indiferenţi la disciplina şcolii, rămâneau să cutreiere acest domeniu al ecourilor şi al reveriei. Aici jocurile lor nu mai erau îngrădite de ore şi nimic nu îi mai oprea în peregrinările lor. Sobru şi jucăuş, dramatic şi înseninat, teatrul radiofonic se intrupa în camera şcolarului şui ca un caier de fum : umbrele lui ariel îl atingeau, delicat, în vreme ce muzica aşternea în jurul lor un anotimp al melacoliei.
Şi poate că astăzi, atunci când radioul simfonic nu mai este decât o mobilă ce întârzie în amintire, spaţiul de nori tremurători ai internetului mai păstrează ceva din mişcarea de unde şi de dragoste a acelui timp: piesele de teatru,salvate în eternitate, plutesc pe acest ocean digital, ca nişte vase ce au pornit în pacific, dincolo de orizont. Şi lor li se alătură, ca într-o derivă parfumată şi tandră, umbrele celor ce convocau, de demult, imaginaţia prin alunecare foşnitoare de scale- un teritoriu de tăcere străbătut de vocile ce nu pot muri, pentru că sunt prinse în rama de eternitate a memoriei ce creşte din valurile mării, nedomesticite de uitare.
Iar lămpile marelui radio tresaltă din nou, asemeni unor stele de pe firmamentul dezvăluit doar ochilor nopţii, ca şi cum timpul, întors asupra lui însuşi, îşi caută izvoarele pierdute, de demult, atât de demult. Discretă, dragostea de dincolo de moarte se reîntrupează, praf levitând în cutia ce prinde viaţă.
Mâinile copilului se unesc cu cele ale părinţilor săi şi o altă poveste poate începe: jocurile şi iubirea se contopesc, în aceste trepte de sunete ce urcă spre cerul altei lumi. Nostalgia îi primeşte în casa ei de fum, în vreme ce făpturile lor se topesc in tremurul zării, ca o dedicaţie stingheră pe pagina de gardă a cărţii ce doarme în tihna căminului lor pierdut.
