iaţa de apoi a lui Puşkin este literatura rusă însăşi. Unicitatea sa stă în această capacitate de a fi punctul de plecare al mai tuturor liniilor de creaţie care brăzdează arhipelagul de texte, în secolul şi jumătate care îi urmează. Simbolic, Vladimir Nabokov şi Mihail Bulgakov sunt legaţi de acest spectru pe care îl convoacă. Primul iniţiază cea mai importantă traducere comentată în engleză a lui “ Evgheni Oneghin”, în vreme ce al doilea îi dedică lui Puşkin piesa în care poetul nu apare niciodată ca personaj în scenă, fiind doar evocat, aluziv şi mitic.
Avatarurile posterităţii lui Puşkin se nutresc din complexitatea unui destin intelectual. Puşkin este primul dintre cei care vor întreţine o relaţie delicată şi ambiguă cu autoritatea. Parte a cercului decembriştilor, marcat de stigmatul conspiraţiilor şi al rebeliunii, Puşkin este prins între plăcile tectonice ale timpului său. Puşkin este, simultan, tânărul liberal ce inspiră revolta prin textele sale, dar şi cel care, în anii de după insurecţia poloneză, întruchipează poetic naţionalismul rus.
Puşkin nu este, în nici un moment al carierei sale, un revoluţionar. În istoria închinată lui Pugaciov şi în romanul care se organizează în jurul acestei tragedii ruse Puşkin explorează acest nivel stihial pe care îl va investiga şi Bulgakov în “Garda albă”. Materia telurică a Rusiei se iveşte, ca într-o profeţie. Ea este teribilă şi implacabilă, ca un element al naturii. Reformele sunt alternativa la căderea în abis.
Pactul cu puterea întruchipată de Ţar este unul simptomatic pentru acest timp al încercărilor şi suspiciunii ce vine eşecul decembrist- Nicolae I este cenzorul ultim în faţa căruia răspunde creatorul. Poetul este prins în colivia de aur a autocraţiei. După drama decembriştilor, interogatoriul imperial pare a inaugura un timp al speranţei. Sfârşitul exilului este legat de debutul unei noi domnii. Împăratul inaugurează un pervers joc al negocierii cu artistul.
De viza ţarului depinde, de acum înainte, viitorul fiecărui text- iată o dialectică bizară şi monstruoasă ce anticipează, neliniştitor, maniera în care Stalin veghează asupra sorţii şi paginilor contemporanilor săi , de la Mandelştam la Bulgakov. Ambiguitatea lui Puşkin este ambiguitatea artei ruse, strivite între tentaţia adaptării/ conformismului şi vocaţia rezistenţei.
Şi dacă imperiul îl zideşte de viu pe poet, Uniunea Sovietivă îl domesticeşte, eliminând din statuia sa tot ceea ce este problematic şi neliniştitor. Puşkin este urcat pe cel mai înalt soclu al tradiţiei, este recitit critic de pe poziţiile juste ale marxismului, este tipărit în tiraje de masă. El este centrul canonului, înlocuind avangarda rusă şi exerciţiile ei insurgente. Centenarul din 1937 este punctul culminant al unei operaţiuni delicate şi ample de recuperare/ reinventare. Puşkin este un monument al artei ruse, un scriitor progresist, un maestru care anunţă, mutatis mutandis, noile înfăptuiri sovietice. Orice evocare a influenţelor ocidentale este evitată, programatic. Puşkin serveşte spre a creea o nouă literatură, docilă şi patriotică.
Dincolo de aceste succesive straturi mitologice şi imagologice, ce amintesc desfăşurările vieţii postume a lui Eminescu însuşi, se află realitatea unei opere proteice, ce pulsează, fascinează şi durează. În poezie, în proză şi în teatru, Puşkin a modelat o limbă şi a făurit un întreg imaginar. Reactivitatea lui Puşkin este reactivitatea marilor scriitori moderni. Miturile sale nu se pot reduce decât prin desfigurare la un miez didactic fad. Puşkin nu este doar rebelul romantic, după cum nu este doar poetul desfigurat de propaganda sovietică. Literatura sa sfidează aceste graniţe artificiale.
Aproape intraductibil, Puşkin se află la temelia literaturii ruse. Tot ceea ce vine în secolele ce urmează face parte din conversaţia cu umbra sa. O dată cu Puşkin limbajul se emancipează şi capătă contur. “ Evgheni Oneghin” porneşte de la Byron spre a explora întreaga existenţă rusă. Drama omuluiu de prisos şi dragostea Tatianei trec în legendă, ca nişte efigii melancolice.
Şi poate că de aceea un poem enigmatic şi polifonic precum “ Călăreţul de aramă” închide în sine taina acestui parcurs paradoxal. În poezia lui Puşkin vibrează acel Petersburg al ceţii şi nălucilor, pe care îl parcurg Gogol şi Dostoievki. Petru este, simultan, ziditorul ce oferă Rusiei fereastra de la Neva, dar şi tiranul ce striveşte, sub copite de bronz, făptura umilului Evgheni.
Poemul lui Puşkin comunică, polemic, cu textele celui care îi fusese, cândva, prieten: Adam Mickiewicz. Intre polonezi şi ruşi se interpune trauma revoltei reprimate brutal. Vocea lui Puşkin este vocea scindată a poetului ce admiră şi detestă pe făuritorul imperiului. Ambiguitatea lui Petru este ambiguitatea Rusiei înseşi.
Cetatea de pe Neva este, la Puşkin, ca şi la Gogol, Dostoievski sau Belîi, un semn al Sfinxului rus, un spaţiu ambivalent, ce invadează literatura cu spaimele şi unghiurile sale. Rotund şi bizar, ” Călăreţul de aramă” al lui Puşkin încadrează acest destin al tensiunilor şi contradicţiilor, oglindit în undele Balticii.
Poet captiv, eliberat doar prin moarte, confiscat în moarte, Puşkin este o colecţie de voci, unite prin natura sa proteică. Opera sa este mai mult decât mumia din templul artei sovietice. Ea este visătoare şi enigmatică. Geniul lui posedă vocaţia polifoniei,iar condiţia umană este prinsă în ţesătura fremătândă de cuvinte.
