Acelaşi soldat, acelaşi bărbat se ridică acum din fotoliul lui. Într o seară de august din 2010.
Lui va trebui să i dau vestea: viaţa sa nu mai inte¬resează pe nimeni! Războiul lui nu trezeşte nici o amintire, camarazii lui căzuţi pe câmpul de onoare s au şters din memoria tuturor, el însuşi nu mai e decât acest moşneag care se ridică în picioare cu greutate.
Locotenentul Schreiber.
Cartea pe care a consacrat o tinereţii lui a fost publicată în mai, acum trei luni. Răstimp fatal la capătul căruia orice scriere lipsită de succes dispare din librării. De la apariţia relatării sale, am pândit cel mai mărunt ecou, o cronică, un interviu, un anunţ… Nimic. Nicăieri. Nici un articol în vreuna din gazetele „de referinţă“, nici un semn de interes la radio sau pe ecrane.
Indiferenţă totală, mai eficientă decât cenzura totalitară.
Iar acum – execuţia sumară care loveşte toate lucră¬rile incapabile să răzbată: distrugerea cărţii. Un volu¬maş plin de suferinţe, de bucurii, de speranţe, aceste pagini care cuprind eroi umili şi magnifici, soldaţii morţi pentru Franţa, aceste cuvinte atât de simple şi de potrivite – toate astea vor fi sfâşiate, sfărâmate, prefăcute în pulbere de hârtie, o pastă cenuşie gata să fie reciclată.
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria ActualAndreï Makine, Patria locotenentului Schreiber
Traducere din limba franceză de Constanţa Ciocîrlie
„Coperta cărţii va fi prima“, îmi spun şi revăd, în gând, fotografia: 1944, turela tancului, tânărul locotenent Schreiber scrutând un câmp înzăpezit, undeva în Alsacia, un chip în acelaşi timp tânăr şi înăsprit de atrocităţile trăite.
Acelaşi soldat, acelaşi bărbat se ridică acum din fotoliul lui. Într o seară de august din 2010.
Lui va trebui să i dau vestea: viaţa sa nu mai inte¬resează pe nimeni! Războiul lui nu trezeşte nici o amintire, camarazii lui căzuţi pe câmpul de onoare s au şters din memoria tuturor, el însuşi nu mai e decât acest moşneag care se ridică în picioare cu greutate.
Locotenentul Schreiber.
Cartea pe care a consacrat o tinereţii lui a fost publicată în mai, acum trei luni. Răstimp fatal la capătul căruia orice scriere lipsită de succes dispare din librării. De la apariţia relatării sale, am pândit cel mai mărunt ecou, o cronică, un interviu, un anunţ… Nimic. Nicăieri. Nici un articol în vreuna din gaze¬tele „de referinţă“, nici un semn de interes la radio sau pe ecrane.
Indiferenţă totală, mai eficientă decât cenzura totalitară.
Iar acum – execuţia sumară care loveşte toate lucră¬rile incapabile să răzbată: distrugerea cărţii. Un volu¬maş plin de suferinţe, de bucurii, de speranţe, aceste pagini care cuprind eroi umili şi magnifici, soldaţii morţi pentru Franţa, aceste cuvinte atât de simple şi de potrivite – toate astea vor fi sfâşiate, sfărâmate, prefăcute în pulbere de hârtie, o pastă cenuşie gata să fie reciclată.
„Coperta cărţii va fi prima“, îmi spun şi revăd, în gând, fotografia: 1944, turela tancului, tânărul loco¬tenent Schreiber scrutând un câmp înzăpezit, undeva în Alsacia, un chip în acelaşi timp tânăr şi înăsprit de atrocităţile trăite.
Chipul acesta va fi sfâşiat, tăiat, fărâmiţat de maşina ucigătoare de cărţi.
O viaţă pe care şase ani de război n au putut s o distrugă va fi spulberată în neant în câteva secunde.
Durerea resimţită e atât de mare, încât mă strecor în salon fără să mai aştept. Bătrânul vine în întâm¬pinarea mea, îmi strânge mâna, surâde cu o umbră de oboseală în adâncul privirii.
Furtuna a izbucnit în cele din urmă, departe, tri¬miţând spre Paris nu fulgerele ei, ci doar nişte bubu¬ituri vagi şi o ploaie ce răpăie monoton, adormitor, un crepuscul uşor auriu. Florile de pe balcon, spă¬lăcite de căldură, îşi recapătă culoarea.
Chipul acesta va fi sfâşiat, tăiat, fărâmiţat de maşina ucigătoare de cărţi.
O viaţă pe care şase ani de război n au putut s o distrugă va fi spulberată în neant în câteva secunde.
Durerea resimţită e atât de mare, încât mă strecor în salon fără să mai aştept. Bătrânul vine în întâm¬pinarea mea, îmi strânge mâna, surâde cu o umbră de oboseală în adâncul privirii.
Furtuna a izbucnit în cele din urmă, departe, tri¬miţând spre Paris nu fulgerele ei, ci doar nişte bubu¬ituri vagi şi o ploaie ce răpăie monoton, adormitor, un crepuscul uşor auriu. Florile de pe balcon, spă¬lăcite de căldură, îşi recapătă culoarea.
