Mă simt de parcă aş păşi într-un lăcaş sfânt. Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, “cu-al zorilor topaz pe buză”, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini ale volumului cu scrisorile lui Vladimir Nabokov pentru Vera, de la prima la ultima, din 1923 în 1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura necurăţenie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele – de cititor, de credincios, de intrus.
”N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă despre nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele.”
Aceasta este prima scrisoare a lui Vladimir Nabokov pentru Vera, din 1923. “Scrisori către Vera” este a doua carte postumă a lui Nabokov, după “Originalul Laurei” şi va fi publicată anul viitor în seria de autor Vladimir Nabokov de la Editura Polirom, al cărei coordonator este Bogdan-Alexandru Stănescu.
Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (“Letters to Vera – translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd”, a apărut în septembrie 2014) vorbesc despre unele dintre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (texte înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte trei sute şi ceva de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, două prefeţe, un index. O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare – cu cele aproape nouă sute de pagini ale sale – lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd, purtând de altfel amprenta acestui excelent cunoscător al operei şi al vieţii lui Nabokov.
Câteva fragmente de la începuturi
“Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, «fără să-ţi scoţi pălăria»), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?”
”Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum «raze» şi «transparent» şi o tendinţă ciudată de a rima «raze» şi «flori» deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul «uragan» – poate că ai observat…
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.”
”Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai… pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un «cântec despre eşec», după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.”
„Plouă, plouă de azi-dimineaţă… Ce iunie frumos, trebuie să spun… Picură pe pervaz, trosneşte de parcă s-ar deschide la nesfârşit mii de dulapuri, casete, cutii mititele – zadarnic şi intenţionat, în beznă, în curte, unde salcâmul meu cocoşat primeşte ploaia în felul său, cu un foşnet continuu şi supus. Am ieşit dimineaţa ca să trimit scrisorile, iar apoi nu m-am mai mişcat. Am stat şi-am meditat. Uite ce povestioară vreau să scriu. Se va numi «Camere». Sau chiar «Cameră de închiriat». Despre camere, despre această lungă anfiladă de camere prin care trebuie să treci, despre cum fiecare cameră are vocile ei (încuietori, ferestre, uşi, şoareci, geamătul dulapului şi scârţâitul patului), diferite de vocile altei camere, despre cum oglinda se uită lung la un om, ca un invalid tăcut care şi-a pierdut minţile, abilitatea de a percepe şi a reţine ceea ce vede – cu o înfăţişare care e în mod limpede de nebun – şi despre cum insultăm atât de nedrept lucrurile cu neatenţia noastră, despre cât de tulburătoare sunt mulurile de pe tavan, la care nu ne uităm niciodată, pe care nu le observăm niciodată.”
O notă de subsol personală
S-au împlinit şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din “Ochiul” care descriau frumuseţea de neposedat – parfumul unei flori, nuanţa cerului la apus. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când risc şi fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi – în plin atelier, după parcurgerea primelor o sută şi ceva de pagini. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mai intimidant decât o ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om: frumuseţea imposibil de posedat.
Traducere în lucru de Veronica D. Niculescu
pentru Editura Polirom,
seria de autor Vladimir Nabokov,
coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu.
