Tocqueville a scris The ancien regime and the Revolution în 1856, prilej pentru a spune
„It is thought that the destructive theories described by the present day name of socialism are of recent origin – that is a mistake. Those theories belong to the time of the first Economists. While the latter where using the all-powerfull government of their dreams to change the structures of society, the socialists, in their imagination, were laying hold of the same power to destroy its foundations. (…) Read The Code of Nature by Morelly (…). This book appears to have been written yesterday; it is one hundred yaears old. It was published in 1755 at the same time Quesnay was founding his school.”
Pasiunea pentru socialism e veche; la 1850 părea deja veche iar la 1755 se scriau cărți în acest sens. Dar e si nouă, pozitivă și prezentă în viețile noastre. Că te uiți ex propriis sensibus la unul sau la altul, la tânăr sau bătrân, că te uiți pe statistici și documentare, emoția comunismului este o constantă a vieții noastre. Tânăr sau bătrân, educat sau mai puțin educat, informat sau neinformat, religios sau ateu, niciunuia comunismul nu îi este indiferent. Iar acum parcă mai mult ca niciodată.
Dar pe cât de prezent este în sufletul nostru comunismul pe atât este de absent din discuțiile publice, din analize, dezbateri, etc. Lumea este atentă la extrema dreaptă dar ignoră cu desăvârșire orice discuție despre celălalt păcat, cel de stânga.
„Rinocerii” lui Eugen Ionescu sunt deopotrivă din extrema stângă dar si din extrema dreapta. Singurul intelectual roman ce a văzut pericolul ambelor extreme, caci in general restul s-au speriat doar de extrema dreaptă cum o fac și acum, de altfel. Energia care s-a strâns la începutul secolului XX in cele doua extreme nu a dispărut peste noapte, ideile acelea nu s-au evaporat, transformat la sfârșitul războiului mondial, ci au rămas amorsate. Nu mai spun de energia lăsată de cele doua extreme in Romania care nu putea dispărea instantaneu după război sau după revoluția din 1989.
In Occident după al 2-lea război mondial, iar in Romania după revoluția din 1989 ideile celor doua extreme s-au tehnicizat atât de mult in vederea ascunderii încât au început sa fie luate drept altceva decât sunt in realitate. Dar la esență multe astfel de idei frumos ambalate au rămas la baza idei si valori ale extremelor politice. Ca sa fim înțeleși – nu este vorba despre ascunderea gândirii ci despre exprimarea gândirii animate de astfel de valori si idei dar într-o forma care sa ascundă realitatea, esența gândirii (de felul a ceea ce a făcut Heidegger cu ideile naziste); gândirea extremă a continuat sa existe doar modalitatea de prezentare a fost schimbata (mai puțin violenta cu întâietate).
Occidentul a mai făcut demersuri pentru a demistifica „mecanica ascunderii” de mai sus. Romania in schimb are o indiferentă si o nepăsare fata de aceasta atitudine încât chiar si ceea ce este la vedere nu-i vizibil. Nu mai spun de atitudinile calificate de ascundere. Noi suntem de o inocenta ieșită din comun – continuam sa credem in sfârșitul istoriei a lui Fukuyama când este vorbea despre comunism.
Revoluțiile (cea franceza cu supra măsura) au adus impersonalul in lume. Din tot ceea ce citesc, cea mai mare suferință a lui Tocquveille, fiu de nobili si aristocrați, a fost instaurarea acestui Impersonal ce exclude prin definiție persoana. Categoriile, abstracțiunile, ideile, grupurile, instituțiile, etc. iau locul Persoanei, ființei umane. În spatele acestui Impersonal se ascunde și Comunismul. Este forma aproape desăvârșită adoptată de comunism pentru a se strecura în viața noastră, în mințile și sufletele celor tineri, spre exemplu.
La Al Pacino în filmul Hunters apare aceasta replica – nu m-ai văzut, nu mă vezi ca ființă umana; sa fii văzut așa cum ești ca om; sa mă vezi așa cum sunt. În 1934 Mihail Sebastian s-a declarat evreu, român si dunărean. Nae Ionescu (în prefața „pierduta” la romanul De doua mii de ani spune așa „Ești tu Iosef Hechter Om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci Evreu de la Dunărea Brăilei. ” Hannah Arendt in Totalitarismul si Marta Petreu în Diavolul si ucenicul sau vorbesc despre trecerea de la anti iudaism la antisemitism cu ajutorul unei negații – negarea idei de om pentru evrei. Filmul Aferim (regizor Radu Jude) are o secvență in care un personaj recunoaște țiganilor calitatea de oameni dar nu si evreilor. Nae Ionescu nu-i recunoaște lui Mihail Sebastian ființa, natura de om.
Marta Petreu, vorbind despre Rinocerii lui Eugen Ionescu (scrisa prin 1959), și despre modalitatea în care acesta, spre deosebire de prietenii săi din Generația anilor 30, a reușit să facă față celor două extreme ideologice (de stânga și de dreapta) stând în afara acestora, spune că
„pentru Ionescu, persoana, individualitatea umană, acel a fi tu însuți a fost de-a lungul întregii sale vieți și opere, cheia miraculoasă a lumii și corolarul Creației. (…) omul nou sau Rinocerul a renunțat la persoana lui, trăiește în impersonal, pentru el persoana concretă este fantasmă.” Eugen Ionescu, în Prezent trecut, Trecut prezent spune „nu sunt un om nou. Sunt un om”.
Eugen Ionescu a rezistat în fața extremelor ideologice (comunismului de asemenea) cu ajutorul individualității umane; ceea ce astăzi Impersonalul despre care vorbeam mai sus pune la spate, ignoră cu desăvârșire.
E știință deja creativitatea crescuta a comunismului (spre deosebire de cealaltă extrema), capacitatea acestuia de a se deghiza, de a se strecura, de a se insinua in mintea iar uneori si sufletul omului. Că există o mecanică intrinsecă a ideologiei comuniste care o face atât atrăgătoare, versatilă dar și insidioasă este greu de pus la îndoială în acest moment al cursului istoriei. Dar nu despre modalitatea în care ideile comuniste se contorsionează, pervertesc sau ascund pentru a-și convinge auditoriul este vorba, ci despre altceva, despre ce amorsează Omul pentru această receptivitate.
De ce Omul vrea sa vadă în această ideologie miracolul vieții sale pe aceste meleaguri? De ce Oamenii văd în Comunism miracolul pe care nici Isus nu l-a făcut?
Presiunea ideologică, constrângerile economiei de piață ce prin definiție creează diferențe nu sunt suficiente pentru a localiza respectiva vocație a individului pentru comunism. Nici măcar pasiunea egalității nu este suficientă pentru a justifica această starea aproape naturală de amorsare pentru comunism. Religia, economia de piață, capitalismul, imperialismul, lăcomia, etc. nu justifică această propensiune aproape înnăscută a omului către acest miracol extrem de iluzoriu.
Este vorba despre ceva intrinsec omului și care nu se manifestă în relația cu structurile exterioare, extrinseci acestuia – ideologia, economia, religia, etc.; ceva ce ar trebui să fie asimilat la nivelul cel mai intim al Omului. Sună filosofic poate dar în realitate nu este, ci din contră este cât se poate de natural – Noi ne livrăm/suntem livrați Lumii sau Lumea ne este livrata nouă? Cum ne raportăm la această perspectivă ne înclină, ne îndoaie într-o parte sau alta pentru că sunt 2 feluri de egoism: când suntem egocentrici pentru a stăpâni lumea, pentru a ne bucura instrumental de Lume si când ne cultivăm pentru a ne livra lumii in starea necesara, optima, potrivita, etc.
Noi ne punem/suntem puși la dispoziția Lumii si nu Lumea ne este pusa noua la îndemâna. Nimic din ceea ce facem, din ceea ce suntem nu contorsionează Lumea, pe cat pot sa o facă transformările ce se întâmplă asupra noastră si doar asupra noastră. Menirea noastră pe aceasta Lume este sa ne livram Lumii într-o stare potrivita astfel încât daca nu putem face Bine măcar sa nu facem Rau. Daca Lumea nu se poate bucura de noi in zadar ne putem bucura noi de lume. Sa ajungi la o vârstă, sa treacă timpul peste tine si sa continui sa crezi ca menirea ta este sa stăpânești lumea, sa-i culegi fructele, independent de starea ta proprie …este si asta o realizare.
Multă vreme, aproape 2000 de ani Știința a trăit cu impresia că Universul îi este pus la îndemână ca obiect de studiu. Există o pictură Newton de William Blake unde Newton stă cu spatele la Natură, în postura de Observator independent ce se poate uita la Natura cum vrea el. A venit Heisenberg (momentul cuantic in general – 1900 – 1930) cu al sau principiu al incertitudinii (poziția si viteza unui electron in jurul nucleului nu pot fi determinate in mod precis, in același timp) care a postulat ideea ca Observatorul nu mai este atât de independent când analizează Natura (in fapt, natura nu mai este străină in totalitate Observatorului întrucât este influențată de experimente). Arthur Eddington la Conferințele Gifford (locul ales de Dumnezeu pentru cei Înțelepți – Hannah Arendt a fost pe acolo, Gazzaniga de asemenea) spune ca incertitudinea lui Heisenberg ne amintește de faptul ca Natura este o lume contemplata din interior, supravegheata de instrumente care sunt parte a ei si supusa legilor ei.
La unii e credință, la alții e speranță, iar la alții e bănuială. Însă la cat mai mulți exista aceasta idee ca fiecare gura, fiecare îmbucătură pe care o luam din știință ne face atei, ne duce spre ateism, aceasta pentru ca Dumnezeu se afla la finalul mesei științifice, la fundul cănii pline cu știință. Ne permitem luxul de a fii atei pentru ca la finalul ideii dam de Dumnezeu.
Dar daca Dumnezeu nu ne (mai) așteaptă (nici) acolo?
Filmul „The Iris Affair”, are altă idee – Universul nostru are memorie, conștiință si își cunoaște trecutul, știe ca un alt Univers a existat înainte de el, că exista încă, pe cale de dispariție probabil. Si tot ceea ce face Universul nostru (știința, timp, fapte, etc.) nu sunt pentru ca noi sa-l înțelegem, sa-l stăpânim ci constituie mijloace prin care acesta (Universul nostru) încearcă sa salveze Universul (celălalt), pe cale de dispariție, mai vechi decât Universul nostru. Pe românește, știința noastră este instrumentala pentru salvarea altui Univers decât pentru înțelegerea Universului nostru. Universul nostru încearcă sa se întoarcă la origini. Poate ca la sfârșitul cănii de știință nu-l vom găsi neapărat pe Dumnezeu ci ceva cu totul diferit, puțin incompatibil cu modul in care înțelegem noi ideea de OM.
Undeva, cândva s-a născut ideea ca Știința caută și cultivă Adevărul și doar Adevărul absolut. Si am tot ținut-o așa și în Renaștere, și în Iluminism, și în Reformă, etc. până în a 2 a parte a Secolului XX. Am ținut-o așa pana ce a venit Thomas Kuhn în 1962 cu „The structure of Scientific Revolutions” unde a arătat ca în realitate știința, cercetarea științifică este o chestiune de puzzle, de umplere a golurilor ivite in cunoaștere, in cercetare, în știință, în decursul timpului. Partea instrumentala a științei (tehnica, etc.) poate ca este noua, dar știința, cercetarea științifică nu este atât de nouă ci totdeauna are legătură cu ceva vechi, cu paradigma veche. Pe scurt, știința se raportează la un patrimoniul propriu, dobândit deja si mai puțin la ceva ideal, la adevărul absolut, la realitatea prima si de necontrazis, la ceva abstract si ideal. Știința a făcut o „gaura” in univers, in lume, in realitate, in natura si de ceva timp se tot chinuie sa „facă si mai mare” respectiva gaura. E vorba de percepție si nici măcar de perspectiva. „Paradigma’ lui Kuhn (sau Cartea cum ii spunea el, sau Structure cum o menționează in ce s-a publica in 2022) încă este rumegata, asimilata de lumea științifică, mulți cârcotesc, dau din cap, dar in final recunosc ca are dreptate. Fizica cuantica nu ar fi fost posibila fără fizica lui Newton. Kant nu ar fi fost posibil daca nu era amorsat de legile lui Newton. Darwin nu ar fi fost posibil daca nu era Lamarck. Torricelli nu era posibil fără Artistotel si ideea sa ca nu exista vid. Si tot așa.
Lipsa adevărului absolut, irefragabil, înseamnă Relativism? Nici vorba caci exista Repere, exista Trecutul, exista elemente de Patrimoniu științific ce au acest rol, sa devina opozabile demersurilor viitoare astfel încât sa evite situația in care oricine poate spune ce vrea despre ce vrea. Lipsa adevărului absolut nu înseamnă lipsa adevărului științific ce-si trage elementele din trecut si nu din proiecții viitoare (știm cum arata adevărul în știință pentru ca știm cum arata trecutul si nu pentru ca știm cum arata viitorul).
Abordarea din Interior a Naturii inclusiv la nivel științific a devenit (cel mai probabil) o certitudine, o constantă a lumii științifice. E o schimbare de paradigmă, vorba lui Kuhn, în sensul că noi totdeauna am considerat că ceea ce este în exteriorul nostru este mult mai valoros, mai important decât ceea ce este în interior, chiar în propriul nostru interior. În realitate lucrurile sunt complet diferite, în sensul că ceea ce este în interior, în propriul interior are o vocație a cauzalității, hermeneuticii mult mai mare decât tot ceea ce nouă nu ne este intim. Nu mai spun despre convingerea noastră că noi suntem totdeauna în exteriorul interiorului pe care-l privim, analizăm, studiem, etc. Dar după cum arată mecanica cuantică, noi facem parte din aceeași interioritate unde își găsește locul și obiectul analizei.
Dacă ar fi o competiție între exterior și interior cred ca exteriorul, extrinsecul au cam pierdut concursul.
În Evanghelia după Ioan, la Învierea lui Lazăr ni-se spune așa “Si Isus a lăcrimat”. Învierea lui Lazăr De-a lungul secolelor (Volumul 1) a lui Bogdan Tătaru-Cazaban ne ajută să înțelegem lacrimile lui Isus, plânsul înțelept al Domnului. Astfel ajunge Tătaru-Cazaban la scrisoarea atribuită Sfântului Ciprian al Cartaginei unde apare cea mai originală interpretare a lacrimilor lui Isus – nu moartea lui Lazăr este deplânsă de Isus ci tocmai învierea acestuia –
„Hristos nu a lăcrimat pentru moartea lui Lazăr, ci pentru că trebuia să-l readucă într-o lume ostilă. Iubirea pentru prietenul său din Betania este integral cuprinsă în regretul de a fi nevoit să-l întoarcă la viață (…).”
Pentru ca Isus este nevoit sa inverseze sensul săgeții care la Creștini este din exterior spre interior, dinspre lume spre lăuntrul cel mai intim vorba lui Augustin, si nu așa cum I-se cere din interior spre exterior. Isus îl plânge pe Lazar caci îl aduce din interiorul binecuvântat spre exteriorul ce chinuie.
Cel mai dificil loc de pe aceste meleaguri unde Omul poate locui este propriul Lăuntru, propriul Sine, propria Intimitate (nu mai zic de ceea ce este dincolo de aceasta). Omul, cu atât mai mult când este tânăr și adolescent fuge de Sine, o ia la sănătoasa când este vorba să rămână în propriul interior. Și astfel ajunge să dorească suprastructura, Lumea cu tot ceea ce înseamnă aceasta. Aici nu-i vorba despre a fugi de Lume ci de a te livra Lumii pe de-a întregul, cu tot ceea ești în realitate, inclusiv cu acel loc intim și propriu numit Lăuntru.
Din prea multe motive oamenii se livrează Lumii fără Lăuntru și din aceleași motive nu sunt în postura să-și viziteze acea zona a intimității; pentru că nu au răgaz, pentru că nu au deprinderea, pentru că nimeni nu-i învață, pentru că societatea are nevoie de oameni fără de lăuntru, pentru că e la modă așa, pentru că nu se caută altceva, etc.
Comunismul este în stare de incompatibilitate cu omul lăuntric și nu cu omul de suprastructură. Propriul nostru interior creează anticorpii pentru această ideologie. Contorsionările pe care le identificăm în propriul sine și modul cum ne raportăm la acestea ne educă și pentru relația cu comunismul. Cum ne descoperim, asimilăm și asumăm lăuntrul ne definește ca Oameni dar și ca ființe ce ulterior trebuie să interacționăm cu atracția comunismului.
Omul integral, cu propriul Lăuntru inclus, este o ființă complet incongruentă, plină de diferențe, de neputințe, de inegalități, lipsit de linearitate, etc. La polul opus este omul de suprastructură, omul ce s-a livrat Lumii fără sine, fără Lăuntru, adică s-a pus la dispoziția Lumii în mod parțial. Cel din urmă este în mod deplin lipsit de circumvoluțiuni, este liniar, drept, fără dubii și neajunsuri ci precum o piesă de Lego perfect pregătită să facă click cu orice vine dinspre zona de suprastructură, ideologie în cazul de față.
Că societatea nu caută altceva, că noi nu vrem altceva și ne convine ce vedem în jur nu-i o întâmplare ci doar un cerc vicios. Doar Dumnezeu știe când a început cercul să se deseneze. Esențialul este dat de acest fapt – ne livrăm lumii în mod parțial, fără a fi parcurs în prealabil exercițiul intimității de unde și ușurință în a considera că lucrurile pot face click oricum și oricând, cu ușurință chiar.
Nu-i o întâmplare că în Lumea în care trăim interioritatea a fost descoperită târziu, păstrată în atenția ideilor o (bună) perioadă de timp, dar abandonată în ultima perioadă de timp. A rămas doar ca abordare profesionistă, instrumentală și interesată, nu dezinteresată, gratuită, voluntară și naturală. Alții se uită la interiorul nostru, ca la televizor, cu scopuri clare si precise. Noi am abandonat această preocupare de unde și ușurința de a ne livra diverselor ideologii profund utopice.
