Ia fii atentă!
Dimineți cu flori de câmp, mărunte mărgăritare ale orelor răcoroase. Când îngheață inima? La cât timp după ultima îmbrățișare a soarelui înainte de pornirea iernii? Pe o sanie trasă de cai imaginari spre locuințe cu sobe calde și mirosul din ajun al mâncării? La cât timp după ce inima te-a mințit?
Gale sorbea din cafeaua cu spumă de lapte și se gândea la ce mai avea de făcut în ziua aceea. Gustul afinelor deshidratate persista pe limbă. Și florile de lângă șina de tramvai, mici năsturei galbeni însoțiți de siluetele violacee a unei altei specii de plante, în îmbrățișarea lor timidă, modestă. Gale știuse bine ce face atunci când îmi povestise, mie cameristului, cum sunt amiezile perfecte din Roma. Am călătorit împreună cu gândul și mi s-a părut că e bine și așa, e bine oricum. Între paginile unei cărți sau în tăcerile ce apar după o discuție mai aprinsă se ascund comori. Se poate călători fără rezervare și bilet, ceea ce în lumea noastră e un privilegiu.
Terasele locuințelor din via Quattro și alte străduțe din preajma masivului Colosseum, mai ales în diminețile ghemuite și cu inimile strânse de la atâtea așteptări. Cum arătau primii creștini care muriseră acolo? Câte strigăte se înălțaseră la cer din umbra pietrelor masive ale acestui Circ uriaș? Cât de mare era credința unui om care se ruga unui Dumnezeu nou?
foto: RĂZVAN LAZĂR
Florile de câmp rămăseseră preferatele ei. Cu cât mai mici și mai firave, cu atât mai bine. Nu conta unde creșteau, câmpul era un teritoriu opțional. Gale își freca genunchi.
- Ce ai? Ce tot ai?
- Florile înfloresc și câmpurile sunt scăldate în lumină dar oamenii nu prea fac ceea ce se cuvine, nici chiar atunci când se arată cea mai potrivită ocazie. O ratează cu plăcere și consecvență. Pânze de păianjen se țesuseră pe la colțurile camerei mele și nu le ștergeam, mă forțam să plec, să dansez cum visam. Grația și pașii care cereau precizie, mi se potriveau. Camera ajunsese să arate ca părăsită, o sală gotică dintr-un film de groază, așa cum îi spunea mama refuzând să-mi facă curățenie și ajutându-mă, fără intenție desigur, să mă îndrept cu viteza unei comete spre tot ce iubeam mai mult, spre școala de balet. Acasă nu mă sprijinea nimeni, ba da, eram împinsă spre o meserie practică iar eu nu voiam asta. Au urmat jignirile, hainele mele zăceau peste tot, păianjenii deveniseră un soi de confidenți. Ce balet să faci? se enerva mama, de balet te apuci devreme nu așa aiurea, din ce-ai să trăiești? Într-o dimineață de teracotă am plecat. Abia împlinisem 18 ani. Trăitul prin hoteluri îmi convenea, anonimatul se potrivește firilor singuratice. Aveam niște bani puși deoparte, bunica mă ajutase chiar dacă nu era întru totul de acord cu planul meu. Când vrei și ești pregătit să faci o schimbare, dimineața de teracotă e cea mai potrivită.
- Domnișoară dans, este vorba despre o dimineață de vară sau una de toamnă?
- S-a întâmplat într-un început de iarnă. Nu am devenit o balerină adevărată, fusese într-adevăr prea târziu și încheieturile mele nu mai erau ca firele de iarbă cu seva primăverii zvâcnind în ele. Florile de câmp cu tijele uscate de dogoarea verii și păstrate în vaze mici sunt mai potrivite să-mi descrie starea de atunci. Și totuși am dansat. În plan secund. Eram diva din rândul trei sau patru sau cum preferi, înțelegi?
Gale își terminase cafeaua și părăsi scaunul de răchită îndreptându-se spre ieșire. Îmi povestise pe scurt cum stă treaba cu pas de deux, plié și toate pozițiile picioarelor care puneau gleznele în valoare și nu despre frumusețe era vorba nici despre flexibilitate.
- Un dans bun e doar o stare lăsată în urmă, frumusețea care trece e singura frumusețe adevărată și pe care pot s-o țin minte.
- E un dar, am zis eu.
- E o dâră, o simplă dâră.
Gale zâmbea așa de frumos când simțea că replica ei avea sens. Doream s-o sărut dar nu se cuvenea iar întâmplări din acestea nu pot fi forțate.
Ne-am dus fiecare la treburile lui. Orele se îndreptau spre prânz, apoi spre seară. Pauzele noastre erau o plăcere, aveau cadența unui dans neinventat încă, la care participam amândoi de bunăvoie. Întâlnirile erau ca mareea, fluxuri și refluxuri erau notate cu exactitate pe un carnețel, cunoșteam orele, minutele și ne bucuram de prezența celuilalt atunci când aveam răgaz. În suflet era altfel, acolo ne întâlneam mai des.
Într-o altă zi mi-a povestit despre mirosul înțepător al pinilor din Roma și despre cum ieșea în șlapi în fiecare dimineață, spre piață, ca să cumpere roșiile acelea mici și dulci care aveau să acompanieze cele mai bune pasta din lume, cele făcute de ea.
- Ah, Europa…
- Ce e Gale? Ce e cu Europa? Noi suntem acum pe un alt continent și mi se pare că doar asta contează.
- O masă cu pasta și tiramisù este importantă în economia zilelor!
- Știi, domnișoară, dacă mai fumezi mult, economia asta o să sărăcească și eu nu o să mai am cu cine vorbi.
- O masă cu pasta și tiramisù…
- Ce ai? Ce tot ai?
Dimineți de sticlă spartă, dimineți cu flori de bumbac abia înflorit, dimineți de nisip între dinți, dimineți de pene, diminețile unui camerist sunt de foarte multe feluri, grăbite, pe bicicletă, în metrou, cu aspiratorul, dimineți ca serile sau ascultând-o pe Gale povestind fără întrerupere. Dimineți ca într-un cimitir-parc atunci când mă plimb pe acolo și nimeni din pământ nu mă bagă în seamă, chiar dacă ieri gurile lor lăudau sau blestemau ori alintau sau poate că tocmai asta e lecția pe care trebuie să o învăț. Să tac, să plec, să vin, să ascult, să plâng, să o iubesc pe domnișoara mea dansatoare așa cum nu a iubit-o nimeni.
- O masă cu pasta și tiramisù de casă, pregătite într-o bucătărie mică. Iarna, în timp ce pe geam văd fulgii căzând unul după altul ca și cum ar vrea să se prindă și nu reușesc. Ca luna și soarele.
- Ce e cu tine, Gale?
- Nimic.
- Ăsta e cel mai ciudat nimic din ultima vreme, spus de gura ta frumoasă, sună chiar nostim. Știu exact ce-ți trebuie. După program mergem să vedem un film, o comedie prostească, să râzi sau mai bine zis să plângi de bucurie.
- Apoi pasta și tiramisù…
- Dacă vrei.
Își freca mâinile cu degete fine și inelele zornăiau, era un pic obosită, abia acum era foarte frumoasă, când ceda din voința ei și lăsa capul în plasa moale a supunerii. Nu îndrăzneam să cer altceva, doar să întrevăd din cerul altei lumi, să-l văd cum se naște în ochii ei. Am strâns-o ușor de mână și am observat cum lacrimile făceau un dans grațios pe obrajii ei ca pe o scenă improvizată sub niște sprâncene dese și niște ochi tandri.
- Domnișoară, dans, ce zici de o dimineață cu înghețată de vanilie? Chiar dacă o să faci roșu în gât, picioarele o să reușească și dansul tău să fie uluitor. Uite cum o să facem!
