Dacă

Strânși între-atâtea mii de zvonuri
Ce ne-mpresoară ca o ceață,
Cum ne ferim de zgomot mintea
Și cum ieșim din rătăcire?

Poate acolo unde gândul
Nu se grăbește să ajungă,
Moare pe cruce Adevărul
De care nu vorbește nimeni.
Însă mai cruntă e tăcerea
Ce ne-asurzește și ne-aruncă
În haosul vinovăției,
Din care n-am avea scăpare,
Dacă mormântul, unde falsul
A îngropat Dumnezeirea,
Nu s-ar deschide pân’ la urmă
Și Duhul, prigonit in lume,
N-ar învia pe totdeauna.

Un comentariu

  1. Cristiana Bem says:

    Splendid poem, foarte emoționant în mistica adevărului mărturisit! Un An Nou de Viață înnoitor, dragă Monica!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *