Îmi place din ce în ce mai puţin încotro mergem, fie că-i la vale fie că-i la deal, dar ce mă sâcâie pe mine cel mai mulț este senzaţia asta de deja vu, un fel de salivare pavloviană care îmi confirmă repetare, perpetuare a acelui, CEVA pe care îl tot reluăm ideatic – nonşalant, indiferent, prosteşte chiar – așa, fără să gândim sau poate gândind eronat, descalificativ, poate chiar autodistructiv
“Sensurile şi intenţiile” sunt esenţiale zice Heidegger, ele reinterpretează existenţa, îi dau substanţă, o scot din rafturi, o scutură de praf și reinventează acel A FI care ne defineşte, dar dincolo de semnificația filozofică profund explorată și mai ales superior justificată de filozoful german, un paralelism advers pare să stea totuși la baza raportului sugerat; așa încât intențiile – a căror luciditate analitică ne-ar permite înțelegerea – se simt surclasate de mișcarea sinuoasă, aș zice, a sensurilor a căror aproximație poate fi majoră, neglijabilă ori chiar nulă.
Şi ce dacă?
Păi tocmai asta e; senzație de see-saw nu atât a vârstelor cât cea a capacității de a înțelege de ce intenția definește, jalonează și uneori rezultă, pe când sensul se bâlbâie în toate directiile și (ne)șansa deraierilor devine inevitabilă…
Dar vorba românului: teoria ca teoria, dar practica ne omoară…
Asistăm, ba trăim – de o bună bucată de timp, imemorial de fapt – evolutiv “în marș” – expresie pe care o preiau din vremea aia a noastră care evident se grăbea (încotro n-avea importanță) – și descoperim, inventăm, producem, consumăm, distrugem, reconstruim ne învârtim chiar în gol din când în când și în concluzie ne mândrim cât de deștepți explicativi și productivi suntem…
Omul este astfel definitiva remarcabila prezență, face și desface cu siguranța intenției întotdeauna creatoare și dacă a ajuns să se urce în cer și să se și întoarcă capătă siguranța excepției absolute și se și vrea reinventat…
Ce altceva ar fi – gogoriță la modă am crezut eu pentru o vreme – “invazia” asta a noului așa cu orice preț chiar dacă stăm pe revoluții inventive de vreo 2-300 de ani încoace, care mai de care mai sofisticate poate mai necesare ori așa numai de dragul schimbărilor apropiindu-ne de ele la fel de rapid ca de o ”mană cerească” fără grija interpretării finale.
Da, dar indiferent cât de progresiv gândim, noi ăștia mai trecuți și cât de (im)prudent ne înscriem în noul ăsta nu se poate să nu fim alarmant surprinși de mișcări venite parcă din gândirea abstractă a unui străin aterizat accidental aici: (cu majuscule) AI,”artificial intelligence” o denumește John McCarthy care și precizează (intuind îndoieli?) – pentru că “The real problem is not whether machines think but whether men do” …
Eh, unde sunt roboții ăia simpatici care par invenția copiilor de geniu (i-am revăzut într-un Columbo’s episod zilele trecute) transformării ori imitațiile zburătoare, “gadget”-uri auto, și chiar computerul ăsta “casnic” de care ne servim ca și cum am știi ce-i capabil să facă și câte alte comodități or mai fi, readuc la zi perspectiva intenției de care avem nevoie ca să credem că ceea ce producem servește și ne justifică inteligența superioară pe baza căreia elaborăm nu numai practic, dar mai ales inofensiv.
Și atunci de ce inteligență artificială? Poate așa de dragul expresiei?
Suspectez o oboseală, un plictis al rutinei evolutive ajunsă în faza distributivă a confuziei când ceea ce se vede se mișcă între deschiderea larg-vizuală a posibilului și adâncimea crevasică (să-i zicem) greu de atins a imposibilului, nu pentru că n-am ști – că istoria ne-a tot dat destule variante interpretative – ci pentru că ne pierdem încrederea în justificarea alegerii… Și atunci “riscul real n-ar fi decrepitul intenției ci competența sensului ales” – cum zice Elon Musk undeva (și mi-ar plăcea să cred că nu-i numai o aproximație materialistă) – că ce mă doare pe mine nu-i îndoiala informativă ci efectul emoțional al acesteia, acea clătinare profundă a omenescului ascunsă în capacitatea de a intui și a reinterpreta viața pe care știind-o așa cum e, dorim s-o remodelăm, dar gândind n-avem voie să eliminăm ci să redirecționăm (cred) superior…
Nu-i așa?
Citesc chiar acum un titlu informațiv care zice: “AI godfather is quitting Meta(fb) after 12 years” și vorba românului, stau că vițelul la poarta nouă: AI are naș?
Ei, sigur că o iau ușor chiar dacă în engleză naș sună mai nociv, tot nu pricep mare lucru, dar nu mă pot opri amintindu-mi:
*“Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipă ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate…”
și cum Poetul răscolește umanul și ne arată complexitatea structurală a gândului a cărui posibilitate interpretativă structurează viața ca reflex al unui aranjament unic misterios și personal… poate intraductibil… ne trimite de fapt la vorbele lui Horatiu: “Sapere aude!(Îndrăznește să ști).
Pe urmă, cât de eficient preluăm ce alții au știut înaintea noastră rămâne de văzut…
Altfel; “None of us can help the things life has done to us. They’re done before you realize it, and once they’re done they make you do other things until at last everything comes between you and what you’d like to be, and you’ve lost your true self forever.” (Eugen O’Neill)
Nb.*Mihai Eminescu, Glossă
Itaca, nov. 21/’25
