În a treia şi ultima parte a Septologiei sale („Un nume nou”, Septologie VI-VII), recent tradusă în limba română, Fosse continuă meditaţiile despre identitate, artă, iubire şi credinţă din primele două părţi ale seriei.
„Un nou nume” se încheie, simbolic, în cronologia zilelor biblice, într-o zi de duminică. Textele sale, construite dintr-o singură frază, curg organic, într-un prezent continuu, foarte static, redat prin repetiţii hipontice. Acest prezent continuu este fixat, în toate cele trei părţi, printr-o privire de o melancolie rece şi aparent detaşată. O privire ce se îndreaptă spre trecut, refăcut din fragmente şi din imagini: „şi tot timpul privesc în faţă spre mare, spre valurile de pe undeva din mijlocul Mării Sygne.” Dar şi o privire care se îndreaptă spre un dincolo, spre un transcendent de tip teologic.
Identitatea pierdută a pictorului Asle este reconstruită, treptat, printr-o melancolică întrepătrundere a iubirii, cu arta şi cu credinţa. Iubirea pe care o trăieşte trece graniţele acestei vieţi, după ce soţia sa moare. Arta, pictura nu fac decât să vină în completarea unei nevoi de a comunica altfel decât prin cuvinte. Pentru că nici iubirea, nici credinţa, cele două resorturi prin care îşi reconstruieşte identitatea, nu sunt manifestări ostentative, ci curg organic într-un ritm prezent căruia doar actul artistic şi păstrarea unei memorii a iubirii îi mai pot da un sens.
Prin „Un nume nou”, acest ultim volum al septologiei („Celălalt nume. Septologie I-II”; „Eu este altul. Septologie III-V”), Fosse închide un cerc, devenind clară această perfectă îmbinare între artă, iubire şi credinţă. Dificultatea fixării identităţii, precum şi nevoia de a face faţă pierderii iubirii, mai pot fi recuperate la un nivel suportabil, prin trei mijloace: unul de natură estetică – arta, pictura; altul, de natură spirituală – credinţa; şi ultimul, apelul la memoria individuală. Credinţa singură nu îi este suficientă, după cum nici arta, singură, nu capătă sens, decât printr-un filtru suplimentar: acela al nevoii de a crede şi de a accesa transcendentul. Acestora li se adaugă şi memoria personală, pe care o fixează cu ajutorul privirii.
Credinţa este prezentă şi aici ca temă importantă, manifestarea ei menţinându-se, însă, în zona actului strict privat, dezgolit de orice eventuală ostentaţie publică. Prezentând divinitatea în termeni antinomici, ca prezenţă şi absenţă în acelaşi timp, ca apropiere şi depărtare în acelaşi timp, ca lumină şi întuneric concomitent, Fosse aduce în discuţie şi ideea că prin artă poate să aibă o reprezentare mai umană a divinităţii, comunicând mai direct cu aceasta şi simţind-o astfel mai aproape.
Iubirea e construită pe marginea unei interogaţii în jurul dilemei hazard vs. providenţă. Rămâne, în mod evident, o dilemă nerezolvată şi fără pretenţia de a găsi un răspuns. Ceea e controlabil, până la urmă, în misterul iubirii şi al întâlnirii dintre Asle şi Ales, este certitudinea faptului că s-au înâlnit şi că stă în puterea lor să dea o semnificaţie acestei înâlniri. Iar aici iubirea nu mai poate fi separată de tema identităţii. Pentru că Ales îl susţine pe Asle în traseul său artistic şi este şi cea care îl determină, printr-un exemplu personal al decenţei, discreţiei şi moderaţiei, să se aplece spre credinţă.
„Ce chestie că ne-am găsit unul pe celălalt astăzi, zice ea,
Pentru toată viaţa, zice ea,
Poate a fost providenţa, zice ea
Sau poate a fost cu totul întâmplător, zice ea,
şi zice apoi că unele lucruri par a fi decise de providenţă, şi altele, nu,
altele par că au loc cu totul întâmplător,
dar indiferent dacă s-au întâlnit întâmplător sau nu,
cert e că s-au întâlnit, şi atunci e în puterea lor, în a ei, în a lui,
să profite din plin de ceea ce s-a întâmplat, de faptul că s-au întâlnit (…)”
Privirea este, în această ultimă parte a septologiei sale, un instrument care pare că îl face pe naratorul-personaj să fie un spectator detaşat. În realitate, naratorul nu este chiar aşa detaşat, pentru că imaginea pe care o reconstituie cu ajutorul privirii în trecut, dar şi înspre viitor, sub forma unui dincolo transcendent, este una subiectivă, a memoriei personale şi a unei nostalgii a morţii. Nostalgie a morţii, posibil explicată prin posibilitatea de a transcende prin moarte şi de a se reuni cu cei pe care îi iubeşte şi care au murit: tizul său, Asle, soţia sa, Ales, dar şi prietena sa, Guro.
Fosse îndreaptă privirea naratorului-personaj înspre propria creaţie, înspre pânzele pe care le pictează, şi despre care spune constant că sunt valoroase, nu pentru dimensiunea lor estetică – care există şi ea -, ci pentru că au în ele ceva dincolo de ele, acel transcendent, acea nostalgie a morţii după care tânjeşte. Tabloul prezent ca un laitmotiv în septologia sa este, iniţial, prezentat sub forma a două linii mov, foarte pronunţate, ce se intersectează (numit „Crucea Sfântului Andrei”), ca simbol al nevoii de certitudine atât în credinţă, cât şi în actul artistic. Pe măsură ce este tot mai sigur de valoarea sa ca pictor, iar actul credinţei este cert şi interiorizat, cele două linii mov dispar, treptat, iar culoarea se estompează, sugerând că privirea pe care o are asupra artei nu este una pur estetică, ci una estetică şi axiologică în acelaşi timp.
Privirea înspre propria creaţie îi oferă oportunitea de a descoperi că actul privirii este reversibil, mai ales atunci când e vorba de memoria personală. În faţa pânzelor sale, actul privirii nu se sfârşeşte odată cu dispariţia imaginii privite. Dacă imaginea este suficient de puternică, în aşa fel încât să transmită şi ceea ce este dincolo de ea, atunci privirea rămâne cu imaginea întipărită pentru totdeauna. Astfel, imaginea prezentă în interiorul artistului, este scoasă de acolo pentru a fi redată pe pânză. Este apoi privită pe pânză în acea dimensiune transcendentă şi apoi revine spre interior, de unde a plecat, dar într-o înţelegere cu totul nouă, care nu mai are nevoie de un suport material care să susţină imaginea.
Io
