Cuvintele jurnalului nostru se nasc în marginea viselor: alunecând printre fantele psihedelice şi strecurându-se pe culoarele magnetice ale revederii tandre, ele ajung până la mine rostite de buzele tale, ca într-un murmur de elegie provincială.
Cuvintele jurnalului nostru se contopesc cu ziua în clipa în care lumina alungă imprecizia de ceaţă a himerelor: de abia atunci părăsim patria mişcătoare a reveriei nocturne, spre a ne întoarce pe târâmul de plumb al vieţii ce curge, implacabilă.
Cuvintele jurnalului nostru se adăpostesc în acest port din care se avântă spre larg: şi chiar atunci când ochii noştri nu zăresc marea, simţurile nostalgiei ne dezvăluie întinderea lichidă, ce se desfăşoară dincolo de marginile firii, pânâ în punctul în care totul devine una cu cerul.
Cuvintele jurnalului nostru se mişcă în aerul rarefiat al dorului ca nişte atomi mişcaţi de energia dragostei ce nu poate muri: fiecare vis pe care inimile noastre îl respiră este o poartă care se deschide, spre a ne duce mai departe în camerel largi şi melancolice ale casei noastre pierdute.
Şi din aceste cuvinte ce lunecă printre noi, crescute din noi ca o materie ectoplasmatică ,fină ca un abur al dimineţii, ne ţesem, împreună, domeniul de refugiu al sufletelor îngemănate: departe de comfortul amnezic al oamenilor apteri, departe de zumzetul neoanelor ce clipesc sincopat, luminând feţele de automate inerte, departe de ceasul ce bate spre a vesti moartea ce înaintează în trupurile menite decrepitudinii, noi ne abandonăm transei iubirii, una cu acest flux ce trece printre lumi şi îmblânzeşte chinul vieţii şi al aşteptării.
Şi curgerea cuvintelor va înceta doar în clipa în care pragul va fi fost trecut. De abia atunci, visele vor urca în lumina ce nu se poate stinge, pentru că radiază, fragilă, din văzduhul însuşi: pe acel cer nici un soare nu se poate zări, ci doar un firmament al tăcerii muzicale, ca un tablou al arcadiei în care ne este dat să ne stingem.
Şi cuvintele se vor preschimba în atingeri furate cu limpezimea tinereţii neîntunecate de timp: din jocurile de demult vom închipui toamnele ce ne sunt casă, astfel cum vom întârzia în limpezimea grădinilor noastre. Iar micul rai domestic ne va primi în cărările sale cu calmul melancolic al mării de septembrie- lacrimile nu vor mai curge, căci moartea ne va fi dăruit eliberarea de dor.
Şi poate că acolo, în acel colţ ce levitează marin, în acea linişte a casei noastre regăsite, ne vom apleca, chip unit şi inseparabil, peste paginile jurnalului de acum : privirile se vor întoarce spre clipa în care ecranul de calculator se luminează, spectral, spre a contempla, înseninate, desenul de nor al dragostei ce nu poate muri.
