Note pentru un jurnal al despărţirii( 167)

Conturul estompat al amurgului este, din clipa morţii tale, singura patrie care ne mai poate primi. Şi doar aici, departe de lumina zilei, departe de forfota culoarelor de neon, cuvintele pe care le căutam vin spre mine, ca atinse de suflarea acelui vânt ce oglindea, cândva, fericirea noastră discretă.

Suntem, din clipa morţii tale, una cu umbrele şi suntem noi înşine doar o unică umbră, ce caută să regăsească, timid şi fragil, cărarea ce duce spre trecutul ce ne este prezent etern. Limpezimea peisajelor s-a prefăcut, prin atingerea nostalgiei, în domeniul de iris magnetic a viselor. Exist doar spre a te visa şi spre a te contempla, în strania complicitate a unui somnambul.

Şi undeva, pe o stradă ce nu mai este decât un promontoriu de spectre, casa noastră pierdută durează în pofida timpului ce arde şi nimiceşte. Ferestrele ei de noapte dau spre grădina în care o suflare simbolistă pare că atinge, îndrăgostită, trandafirii. Cerul care se arcuieşte deasupra ei este cerul pe care se înscriu doar norii pe care inima noastra unită, în respiraţia ei, îi convoacă, ca pe un semn al iubirii.

Şi în această casă ne vom reîntâlni, poate, atunci când amurgul va domoli, cu ordinea sa melancolică, mişcarea celui care mai sunt. Din pragul acestei case, ( casă durată spre a înfrunta decenii şi vieţi, casă între ale cărei ziduri generaţii de dedicaţii caligrafiate pe paginile de gardă ale cărţilor dorm cuminţi, casă ce nu îşi închipuia că va deveni un cămin al jalei şi al durerii ) vom privi tot ceea ce a fost în urma noastră cu detaşarea surâzătoare a unei amieze care nu mai are sfârşit.

Şi toţi cei dinspre care venim se vor afla acolo, prinşi în rama orelor care au îmbâtrânit, prăfuite şi parfumate. O tihnă nepământească, eliberată de nelinişte şi de timp, va cerne peste ei şi ne va înfăţişa, nouă, celor în fine înseninaţi, culorile pastelate ale unor vremuri pe care le credeam uitate.

` Şi tot ceea ce este pustiit şi dus şi uitat va ţâşni spre acest firmament al iubirii cu energia unui zmeu de copil. Mâinile se vor căuta şi se vor uni, în cele din urmă, iar ochii noştri nu vor mai avea nevoie de văzul terestru spre a cunoaştea calea ce ne este dată. Un Focşani al aromelor, al toamnei, al marilor vacanţe, al îmbrăţişărilor firave , al sufrageriilor umbroase ne va cuprinde, ca o vastă însemnare a anilor noştri, cei de demult. Personaje ale unui roman stângace şi provincial, vom suspenda trecerea şi vom întârzia în zilele de care ne aducem aminte, ca într-un vetust album de fotografii.

Şi moartea, îmblânzită de dragoste, îmi va dărui şi mie, fiu risipitor şi stângace, răgazul pe care l-am întrevăzut, în clipa morţii tale. Oglinda nu îmi va mai întoarce chipul ars de dor , ci va cuprinde doar linia de şoapte a fiinţei care am devenit, dincolo de prag.

Iar mâinile tale vor ţine, spectral, cartea între ale cărei coperţi ne aflăm, ca o singură inimă ce bate, bate, bate, neatinsă de osteneală şi neîncercată de uitare. În ofranda modestei mele elegii tu vei simţi , întreagă, nerăbdarea dragostei ce nu poate muri. Cuvintele textului vor deveni amurgul însuşi în care ne topim, ca într-o o stampă desuetă, miniaturală fotografie uitată pe un colţ de birou, ca spre a aştepta viitorul de vise : rândurile iubirii se vor aşterne ca propoziţii cuminţi pe caietul adolescentei ce se îndreaptă spre liceul de fete, vegheată de lumina ce nu se mai poate stinge, încremenită în cer.