Atunci când întârzii, în serile alunecând în iarnă, în faţa clădirii grave şi melancolice a şcolii comerciale care ne-a fost port şi casă, mi se pare că din zidurile sobre vocea ta se desenează limpede şi visătoare, asemeni unui caier de fum ce străbate întinsul de fum al nopţii de decembrie.
Şi poate că aici, pe aceste culoare vaste şi sonore, ce păstrează urmele paşilor tăi, se afla cuprinşi anii tăi, anii de trudă şi de încercări, anii de necontenită iubire şi de etern purgatoriu, anii care au însemnat curgerea tinereţii ce se topea în croiala hainelor tale.
Şi poate că aici, în acest edificiu ce păstra, în Bucureştiul socialismului biruitor, aroma vetustă a vremii în care elevii se îndreptau spre şcoală citind din poezia dimineţilor simboliste, mai bate inima unită a mamei şi fiului,aplecaţi peste cărţile lor, încadraţi în rama fericirii despre care aveau îndrăzneala naivă să creadă că va fi eternă, ca o dimineaţă marină, neispitită de amurg.
De o parte şi de alta a graniţei morţii contemplăm, amândoi, acest domeniu al memoriei şi al introspecţiei. Impetuozitatea tinereţii a lăsat locul acelei gravităţi a reveriei întoarse spre sine. Şi nu mai alergăm,unul spre celălat, aşa cum alerga, de demult, atât de demult, şcolarul şui spre a o întâmpina pe mama sa, ci aşteptăm ca noaptea să ne dăruiască aici, doar aici, graţia fragilă a revederii himerice, trecând prin tunelul ce leagă lumi şi suflete, prinse în mişcarea dragostei ce nu cunoaşte odihnă.
Şi nu este oboseală sau resemnare aşteptarea căreia ne abandonăm, ci doar un alt anotimp în care am pătruns, spre a nu-l mai părăsi niciodată. Zgomotele se estompează şi umbrele, iar nu oamenii trecători, se apropie de noi, spre a ne consola. Surâsul revine pe buzele noastre, readus de vântul ce bate, delicat, spre a ne reaminti de vântul ce te împingea cândva pe aceste strâzi, în zilele profesoarei suplinitoare : un acasă sincretic se naşte în jurul nostru şi cel care este singur se deschide spre a primi ofranda de parfum a iubirii tale, la fel cum de demult, atât de demult, braţele noastre se uneau în îmbrăţişarea complice.
Şi ştim că, dincolo de moarte, dincolo de timp, dincolo de chipuri, ne vom recunoaşte: cei morţi îi întâmpină pe cei care au rămas în urmă cu răbdarea tainică pe care doar timpul îmblânzit de dincolo de prag le –o poate acorda. Povara tristeţii va fi fost ridicată de pe umerii mei, iar trupul care imbrătrâneşte spre a pieri nu va mai fi însemnând nimic.
Iar inimile care au bătut unite vor respira din nou, la unison, eliberate şi înseninate, ridicate spre firmamentul de vise cu simplitatea de senin a unor dâre celeste. Şi respiraţia toamnei în care tu te-ai topit ne înconjoară, cu freamătul ei crepuscular : în banca sa din spate, elevul de pluş contemplă miracolul discret al mamei sale, ce oficiază gravă şi îndrăgostită de la catedră, în vreme ce tabloul ce ne cuprinde pe cei care am fost se stinge în tonurile de amurg ale dragostei ce nu poate muri.
