Imperfecţiunii mele solitare tu i-ai răspuns, mereu, cu stenica lumină a dragostei ce luminează, neîncercată de îndoială. Căutărilor mele neliniştite tu le-ai opus limpezimea vieţii ce aşteaptă să fie turnată în destin. Nu am fost întreg ,cu adevărat, decât în preajma ta şi alături de tine: inima ce bate acum, singură, este o inimă care nu îşi mai află cadenţa.
Şi poate de aceea, privind în urmă spre curgerea acestui jurnal cu care se confundă ceea ce a mai rămas din vieţile noastre, nu-mi mai pot reaminti fraze, paragrafe sau pagini, ci doar o nelămurită unduire de ape, asemeni unui flux marin ce îşi regăseşte făgaşul, dincolo de timp.
Căci toate cuvintele ce s-au adunat aici au fost chemate de tine şi toate cuvintele care s-au ridicat din vise către zi au fost purtate de mâna ta eterică, ca un prinos de fum. Am fost, în toţi aceşti ani, doar un receptacol în care s-a vărsat, nostalgică, esenţa sufletului tău. Limpezimea nefericită a melancoliei ce radiază din acest jurnal nu este a mea, ci a noastră: doar graţie ţie am atins pragul la care nu mai speram, în zilele de tăcere tombală ce au urmat morţii tale.
Şi este ca şi cum acest jurnal ar fi crescut din materia ce a părăsit trupul tău, atrasă de energia ce nu mai cunoaşte saţiu şi timp. Eliberată de ceea ce este trecător, indiferentă la bătrâneţe şi neatinsă de moarte, ai fost redată unui limb peste care veghează un astru al dorului: un astru ce nu apune pentru că este una cu bolta însăşi, un astru ce durează la graniţa dintre mare şi cer, ca un far de demult, un astru ce creşte din respiraţia celor care, iubind, nu acceptă uitarea, resemnarea şi despărţirea stearpă.
Din acest trup de dincolo de trup s-a ivit vocea ta, cea care îmi dictează, răbdătoare şi tandră, cuvintele imperfecte ce sunt salvate de la mediocritatea terestră doar de atingerea ta. Tu te afli în miezul acestor pagini, la fel cum te afli,prinsă ca un vânt de toamnă, în casa noastră uitată şi pustiită, una cu zidurile ce îşi aduc aminte de adolescenta subţiratecă şi visătoare oglindită în luciul de anotimpuri. Tu locuieşti în inima acestui text, la fel cum te adăposteşti, asemeni unui albastros, pe culmea unui val neodihnit şi înspumat. Tu contempli acest firmament ridicat de mâinile tale, la fel cum ochii tăi treziţi de după moarte îmbrăţişează un peisaj în perpetuă geneză.
Şi de aceea acest jurnal este mărturia ta, trecută prin mine, parte a unei delicate mutaţii pe care raţiunea cuminte şi disciplinată nu o poate cuprinde şi înţelege, astfel cum se petrece în intervalul de reverie şi de halucinaţie ce ne mai este dat.
Iar zgomotele lumii nu mai ajung până la noi, acolo unde doar timbrul tău se distinge, ca un murmur crescând în elegia noastră. Imaginea ta se topeşte în arhitectura de taste a calculatorului: duhul tău animă, pentru o clipă, maşina, dăruindu-i sclipirea de graţie a surâsului tău.
Şi aceasta este clipa de contopire, clipa de unitate, clipa de îmbrăţisare, singura clipă ce mai dă sens vieţii mele să meargă mai departe. Imperfecţiunii mele tulburate tu îi acorzi seninătatea atingerii în care se simte memoria fericirii pierdute. Zidurile de abssurd lasă loc, ca prin mişcare de iris nocturn , unui întins modelat de dialectica ta celestă. Iar melancolia ne învăluie, ca o seară de septembrie : acasă în acest text în care ne zidim, suntem ,din nou, o singură fiinţă ce bate cu inima ei visătoare.
